Sinteze despre haiku
scrise de un începător pentru alți începători
cu exemplificări din volumul “Marea tăcere” de Șerban Codrin

Partea I


Dacă mă simt atras de haiku, doi oameni sunt de vină – Corneliu Traian Atanasiu și Șerban Codrin. Cărora le mulțumesc (și) pe această cale.
Primul mi-a pus (de fapt ne-a pus, tuturor iubitorilor de haiku de pe internet) la dispoziție materialele prezente în bibliografie, pe care le-am folosit în textul de față, precum și multe altele, care m-au ajutat să-mi fac o idee generală. N-am avut acces la niciun material scris, așa încât fără efortul asiduu al Domniei sale, informațiile mele despre haiku ar fi fost în acest moment un mare zero. A folosit toate site-urile literare, blogurile și forumurile posibile, iar când a simțit nevoia a creat altele noi. A organizat concursuri și a știut să atragă persoane de toate vârstele. A adunat în jurul lui oameni care, utilizând internetul, să îl ajute în activitatea de promovare. A pus la dispoziția cititorului de pe internet toate cunoștințele pe care le avea, la propriu și la figurat.
Al doilea, Șerban Codrin, mi-a arătat ce este cu adevărat un haiku. Nu spun mai mult, citiți-i volumul “Marea tăcere” și veți înțelege. Nu am autoritatea să afirm că este cel mai mare, nu am citit destul. Dar o spun alții care au un cuvânt mai greu decât al meu.
Exact la fel ca în facultate, am avut (de fapt consider că am în continuare) doi profesori – Corneliu Traian Atanasiu și Șerban Codrin. Teoria și practica. Pedagogul erudit și poetul de geniu.

Cum nu am găsit nicăieri prezentate la un loc toate informațiile, m-am gândit că n-ar strica să-i scutesc și pe alții de căutări. Pentru asta, am încercat să prezint în mod organizat tot ce am citit până acum despre haiku. Pentru a evita semnalizările de citat, precizez din start – toate exemplificările din text sunt poeme ce fac parte din volumul “Marea tăcere” de Șerban Codrin. Excepție fac cele câteva contraexemple -semnalizate ca atare- încropite de mine.

Mai adaug un lucru. În alegerea exemplelor am avut un mare handicap – citisem în urmă cu câteva săptămâni articolul lui Dan Florică “Marea Tăcere”, un comentariu amplu al celor două capitole principale de haiku din volum, “Între patru anotimpuri” și “Dincolo de tăcere”. Ei bine, a trebuit să depun mai întâi un efort deosebit pentru a uita conținutul articolului. Abia după ce am reușit m-am apucat de lucru. Altfel riscam să nu scot altceva decât o copie.


Cap. 1 – Forma, 5-7-5 sau nu

Deși forma nu este cel mai important element, încep cu ea pentru că este cu siguranță cel mai cunoscut.
Celebra aranjare 5-7-5 este obiectul unor dispute îndârjite. Cei mai mulți comentatori de limbă engleză o consideră inoportună, datorită diferențelor evidente între silabele japoneze (onji) și cele englezești și, în particular, a faptului că foarte multe cuvinte au în limba engleză o singură silabă. Drept urmare, promovează haiku-ul în formă liberă, un tristih cu o formă definită vag – scurt-lung-scurt.
Românii înclină ba într-o parte, ba în alta, ambele tabere având argumente de bun simț.

Cei care susțin 5-7-5 afirmă că româna este cu preponderență o limbă polisilabică, deci se pretează mai bine decât engleza la formatul clasic. Și că, la urma urmei, haiku-ul este o poezie în formă fixă. Fixă la propriu, deci este exclus numărul variabil de silabe.
Ca un amendament, susținătorii formei fixe acceptă în ultima vreme o derogare – plus-minus o silabă, mai degrabă minus decât plus. Nu știu cine a inventat-o, mi se pare un compromis care nu rezolvă problema.

Susținătorii formei libere au două seturi de argumente.
Unul, identic cu cel care a dus la înlocuirea versului clasic cu versul alb – nu e natural să fii încorsetat în formă, singurul care contează este conținutul. Argumentul repetat la nesfârșit (fals după părerea mea) este: mai bine scrii un haiku bun în formă liberă decât unul prost în formă fixă. De parcă nu poți să-l scrii bine în formă fixă sau prost în formă liberă. Substratul este de fapt viteza, prezentă în toate domeniile în epoca modernă.
Alt set de argumente ține de globalizare – suntem din ce în ce mai apropiați de Occident, participăm la concursuri de limbă engleză, e imposibil să respecți forma fixă simultan în două limbi (ba chiar în trei, dacă avem pretenția să rămânem apropiați și de japonezi). Practic se dorește evitarea situației “tradutore - traditore” existentă în poezia clasică de sute de ani.

Părerea mea este că ambele forme pot coexista, mai ales că nu te împiedică nimeni ca în limba română să scrii în formă fixă, iar când traduci în engleză să treci la forma liberă. Dar, să nu uităm, în artele plastice un student învață mai întâi pictura figurativă și abia când o stăpânește bine trece, dacă simte nevoia, la pictura abstractă. Iată părerea lui Șerban Codrin: “Haiku este o poezie în formă fixă, pentru limba română forma fixă este 5-7-5 silabe și nimic altceva. Dacă știi să scrii în faimoasa formă fixă, iți poți permite divagații spre alte forme, altfel cazi direct în afara poeziei, adică scrii în formă liberă pentru că nu ești în stare să scrii exact. Poezia și muzica impun exactitate, libertatea este permisă numai celor care au cheltuit toate resursele exactității, așadar maeștrilor.”
De altfel Șerban Codrin ne dă un exemplu în acest sens. În volumul său “Marea tăcere”, are majoritatea poemelor în formă clasică

Seară în verde –
până și lemnul în gard
înmugurește
(Între patru anotimpuri – Primăvara)

dar are și secvențe de haiku în formă liberă, intitulate ca atare

Pe marginea prăpastiei –
curcubeul
în echilibru
(Fire de praf în clinchetul vaselor – haiku în formă liberă)

Deranjantă este ambiguitatea. Când spui poezie, poate fi în formă clasică sau în vers alb. Poezii sunt toate. Dar când spui sonet, rondel, rubay, epigramă – toată lumea știe despre ce e vorba. La haiku începe să nu mai știe. Evident, fiecare tabără dorește ca sub numele de haiku să figureze forma pe care o susține. Până când se va generaliza una dintre ele, mi se pare oportun să adaugi, când e cazul – haiku în formă liberă.

În particular, la concursurile gen kukai, unde nu există un juriu cu o tratare unitară, ci votanți sunt chiar participanții, prezența simultană a celor două forme este o adevărată problemă. De aceea mi se pare indicat ca tipul de haiku să fie indicat explicit în regulament. Inclusiv acceptul de plus-minus o silabă, care să fie depunctată sau nu.


Cap. 2 - Conținutul – fragment, expresie, juxtapunere

Un haiku trebuie sa conțină două părți, fiecare având unul sau două versuri, aranjate 1+2 sau 2+1. În lecțiile lui Weiss sunt denumite fragment și expresie. Personal le-aș denumi cadru și străfulgerare. Fragmentul definește cadrul, scena, decorul. Expresia (sau sintagma) este partea care surprinde “clipa”, prezentul.

Făurar negru –
fac tabără în salcâmi
cuiburi de cioară
(Între patru anotimpuri – Iarna)

Pe întuneric
singură crizantema –
sting felinarul
(Dincolo de tăcere - Toamna)

Timpul “prezent” este important, Weiss insistă “haiku-ul este un poem (foarte) scurt despre ceva ce are loc acum.” O implicație imediată este faptul că verbele, dacă există (unul, maximum două), trebuie să fie la modul indicativ prezent sau gerunziu.
Ordinea celor două, fragment și expresie, nu este obligatorie. Uzual fragmentul este primul

Stele absente -
cu fală intră-n oraș
un fluture alb
(Între patru anotimpuri – Primăvara)

dar valoarea haiku-lui nu este diminuată dacă este invers

Pe vechi mormântul
poetului niciun vers –
pustiu de iarnă
(Între patru anotimpuri – Iarna)

Combinația dintre fragment și expresie creează ceea ce se numește juxtapunere. Ei bine, aici e marea artă. Relația dintre cele două părți este esențială. Aparent, ele trebuie să apară mai degrabă independente, fără o relație prea strânsă. Capcanele sunt multe, fragmentul și sintagma pot fi în mod eronat:
- părți ale aceluiași întreg
- una extensia celeilalte
- una o explică pe cealaltă
- cauză și efect.
Iată un exemplu de juxtapunere nefericită, de tip cauză- efect.

Luni de secetă –
câinele zace-n curte
cu limba scoasă
(Contraexemplu)

Un aspect aparte al poemului haiku este faptul că surprinde particularul. Nu vorbim despre păsări ci despre mierle, nu despre flori ci despre liliac. La fel, nu vorbim despre un decor la modul general (aerul tare al înălțimilor) ci despre un anume loc și un anume timp. Mai exact, un anotimp. Referința sezonală –kigo- este importantă, nu poate lipsi dintr-un haiku. Ea poate fi explicită

Furtuni de iarnă –
lângă vatră țăranul
ascuțind plugul
(Dincolo de tăcere – Iarna)

sau sugerată. Aici trebuie menționat că există o mulțime de cuvinte cheie specifice fiecărui anotimp: flori de sezon, gâze, fenomene meteorologice,

Din surpătura
de putregai și scorburi –
un lăstar verde
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Cad flori de cireș –
în parc bătrâne doamne
deschid umbrela
(Între patru anotimpuri – Primăvara)

Prima ninsoare –
toporul despicând-o
cu tăișu-n sus
(Între patru anotimpuri – Iarna)

Kigo apare, în cele mai multe cazuri, în fragment, ceea ce e oarecum natural, ținând cont că acesta definește de obicei “unde și când“.

Zori de mărțișor –
din omul de zăpadă
rămâne soarta
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Bat la singura
casă cu lumini stinse –
amurg în viscol
(Dincolo de tăcere – Iarna)

Dar kigo poate apărea la fel de bine și în expresie.

Rama ferestrei –
amurg pictat în parfum
de liliac alb
(Între patru anotimpuri – Primăvara)

Aici trebuie subliniat, un caz particular de juxtapunere nedorită este pleonasmul.

Seară de toamnă –
sub pașii înceți foșnesc
frunze arămii
(Contraexemplu)

De ce pleonasm ? De ce juxtapunere nedorită ? Pentru că toamna este prezentă și explicit (seară de toamnă – în fragment) și implicit (frunze arămii – în expresie). “Puținele silabe ale unui haiku trebuiesc drămuite și folosite cu multă chibzuință” zice Cornel Atanasiu.

A venit vremea să vorbim despre ceea ce unește/ separă cele două părți. Pauza, cezura, golul -kireji pe limba natală- este, paradoxal, un element esențial al unui poem haiku. În practică este prezent ca un semn de punctuație, cel mai adesea singurul. În majoritatea cazurilor, o liniuță. “Contactul între (versul/versurile de) sus și (versul/versurile de) jos declanșează o erupție, o explozie: sugestia, inefabilul poeziei. Acest spațiu sau câmp gol e însăși piatra de boltă a artei poetice nipone.” (Șerban Codrin).

Zori după dezgheț -
Calea Lactee-n vârful
acelor de pin
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Încercați să citiți fără cezură. Credeți că e posibil ?

Să vorbim în sfârșit despre conținutul unui haiku. La modul general, este descris un instantaneu din natură. Dar nu unul oarecare, banal, arhicunoscut, ci mai degrabă unul fugitiv, particular, surprins și descris prin prisma propriei dispoziții de moment. Aș spune, comparând cu artele plastice, că un haiku nu este niciodată o fotografie, ci mai degrabă un tablou pictat de un impresionist.

Străvechiul șopron
dintr-odată fericit –
un prun în floare
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Căzând frunzele –
în salcie numărul
stelelor crește
(Între patru anotimpuri – Toamna)

Ziua când munții
scufundați sub toporași –
altfel de potop
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Dacă natura este absentă și sunt în schimb descriși oameni și relațiile dintre ei, poemul nu mai este haiku, ci mai degrabă senryu. În cazul ăsta, de obicei e prezentă și o urmă de zâmbet, o satiră binevoitoare.

De mult rătăcind
pe căile zeilor –
câștigul nimic
(Reculegere – secvență senryu)

Dar să revenim la natură. “Un haiku nu este o compunere de atmosferă, un pastel” susține Cornel Atanasiu. Și continuă cu citate din Manuela Miga. “Dacă prin natură am înțelege doar natură, aceasta ar implica doar o lectură „leneșă”, „săracă”, superficială, doar în registrul orizontal. Când prin natură înțelegem numai natura exterioară, arătăm cu degetul numai vârful (minuscul al) aisbergului, neglijând partea de sub oglinda apei/conștiinței. În haiku-ul clasic, elementele naturii și cuvintele sezonale sunt (și) simboluri ale naturii interioare, anotimpurile sunt (și) anotimpuri ale sufletului sau/și ale spiritului.”.

Aș lega aceste cuvinte de ceea ce se cheamă momentul “aha!” . Cu alte cuvinte o revelație. În general momentul “aha!” este considerat momentul creației. Dar cititorul la rândul lui poate avea sau nu momentul “aha!”. Weiss nu e de acord: “Cred că haiku-ul poate fi un instantaneu și atât! Îmi place să-l numesc momentul “ah”. Cînd citesc haiku, nu doresc să fiu surprins sau pus la lucru. Nu doresc să petrec 3 minute încercînd să aproximez ce a înțeles poetul. Doresc să fac experiența unei anume dispoziții!”.
Ei bine, între cei doi o aleg pe Manuela Miga.

Pustiu de toamnă –
în chitară plesnește
încă o fibră
(Dincolo de tăcere – Toamna)

Printre fire verzi
un pai de anul trecut –
singur bătrânul
(Dincolo de tăcere – Primăvara)

Nu credeți că sunt ceva mai mult decât niște instantanee din natură ?