Romanul, specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată .
Presupune un anumit grad de adâncime a analizei psihologice și observației sociale. În literatura română, începuturile acestui gen literar sunt influențate de romantism.
În evoluția sa urmărim o trecere, începând cu cronica lui Grigore Ureche, prima cronică românescă ce a ajuns până în zilele noastre, despre care stim că a ridicat multe probleme nelimpezite până în prezent, neputând fi valorificată fără cunoașterea condițiilor care au generat-o; știm că autorul a avut o pasiune specilă pentru istorie și etnografie, concepția sa despre lume cristalizându-se în timpul studiilor sale în școlile polone, dominate de un fond umanist; urmează cronicile lui Miron Costin, care reușește să perceapă și apoi fixa în cuvinte caracterul oamenilor și ipostazele în care se complac ei, astfel reușind nu să nareze simple evenimente istorice, ci să prezinte oameni în realități istorice, politice și sociale, capabili de acțiune și atitudini diferite ; aceste două, urmate de cronica lui Ion Neculce sunt cele mai notabile scrieri de la începuturile literaturii românești; romanele apar destul de târziu, având preponderent tematică rurală, datorită urbanismului întârziat, însă de valoare remarcabilă.
De-a lungul evoluției sale romanul, asemeni întregului patrimoniu literar a fost influențat de diverse curente literare dintre care menționăm clasicismul – se referă la ansamblul de trăsături ale culturii grecești, manifestându-se literar prin imitarea rațională a acestei culturi – romantismul – mișcare artistică și literară cu multiple forme, afirmându-se ca o reacție față de clasicism prin negarea legilor rigide ale acesteia și instaurează principiul libertății de creație – realismul – curent folosit și în filozofie, termenul deenumind acea concepție artistică, literară, care are ca preocupare răsfrângerea obiectivă, veridică a realității, respingând idealizarea acesteia – naturalismul – o prelungire a realismului în creația epică și dramatică, tinzând spre o reproducere crudă, brutală chiar a realității – tradiționalism – care are o tendință de supraevaluare a tradiției (folclorului, istoriei) și de respingere a ideii de civilizație – modernismul – apare ca opoziție a tradiționalismului, caracterizându-se printr-o libertate de exprimare stilistică.
Romanul tradițional este romanul în care sursa de inspirație este satul și țăranul, acestea fiind elementele centrale ale sale, fiind idealizate și prezentate numai valențele pozitive ale lor. Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre scriitorii români între operele căruia întâlnim romane tradiționale, cum ar fi „Baltagul” sau tradițional-istorice „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă”; autorul pune linie despărțitoare între existență și istorie, viață și eveniment .
Sadoveanu, născut în 1880 se remarcă ca prozator, iar ca activitate importantă complementară celei literare se remarcă în viața politică. Se evidențiază în literatura română prin amplele pasaje descriptive ale cadrului natural. Criticul George Călinescu spune despre el că „are realismul lui Balzac și melancolia unui romantic”. Este un scriitor complex, în opera sa atingând mai multe genuri, Paul Georgescu afirmând despre Sadoveanu că acesta este „un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic”. Personajele sale sunt de mare intelectualitate și o filozofie ce constă în supunerea individului la legea generală. Sunt surprinse în general personaje simple, resemnate, care exprimă spiritualitatea unei lumi arhaice; la Sadoveanu povestirea este o lume plină de poezie .
„Baltagul” (apărut în 1930) este structurat în 16 capitole delimitate în trei părți – neliniștile, căutările și dreptatea – are ca temă principală expunerea vieții satului de munte ardelenesc, personajul central fiind Vitoria Lipan, aceasta fiind un „Hamlet feminin” după spusele criticului George Călinescu, deoarece reușește să demaște făptașii omorului, reconstituind firul evenimentelor asemenea personaului shakespearian; Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspirație „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă s-un câne” . Ca subteme menționăm iubirea, viața și moartea, precum și expunerea tradițiilor și datinilor prin realizarea unei adevărate monografii a satului. Titlul este inspirat, sugerând atât toporul cu ajutorul căruia își desfășoară viața muntenii, însă, provenind din grecul labrys îi este atribuită semnificația de secure cu două tăișuri însă și cea de labirint. Fiind structurat pe două planuri compoziționale, real și mitic, apar elemente ale inițierii la care este supus fiul Vitoriei, Gheorghiță; Vitoria este o inițiată, fiind purtătoarea crengii de aur, până în final Gheorghiță preluând acest rol.
În susținerea structurii realiste a romanului apare prezentarea datinilor și obiceiurilor – specific romanelor tradiționale apar cele mai importante evenimente din viața omului de la sat; botezul, nunta, înmormântarea – apar elemente aparținând ocultismului, precum interpretarea visului, vrăjitoarea; se fac remarcate unele tehnici moderne, ce-i conferă romanului putere și individualitate – analiza psihologică a personajelor cum ar fi momentul descoperirii rămășițelor pământești ale lui Nechifor, puternicele trăiri sufletești fiind sugerate cu finețe, și mai ales în scena din finalul romanului când Vitoria îi face pe vinovați să se demaște, pune în lumină virtuți de modernă analiză psihologică. În susținerea substratului mitologic al romanului menționăm mitul crengii de aur, mitul mioritic (încă din versul-motto), mitul marii călătorii (după moarte Nechifor urcă la soare). Apare motivul transhumanței, referindu-se la urcarea turmelor la munte primăvara și coborârea toamna la iernat, unde păstorii „stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, până ce se împuținează ziua”. În final, odată cu descoperirea adevărului, au fost restabilite liniștea și ordinea vieții, Vitoria având puterea morală ca după astrucarea soțului să facă planuri de viitor și să preia hățurile vieții ce se deschide în fața ei și a fiului ei.
Aceeași tehnică remarcabilă și tehnici de expunere senzaționale le întâlnim și în romanul tradițional-istoric sadovenian, exemplu de seamă fiind „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă” (apărut în 1929), roman în care prin intermediul unui personaj reflector, abatele Paul de Marenne, sunt prezentate realitățile istorice ale vieții poporului moldovean sub conducerea lui Duca-vodă. Sursele de inspirație ale acestui roman sunt letopisețele moldovei, cântecul popular sub forma blestemului popular care exprimă suferințele moldovenilor. Titlul este cu semnififcație dublă; în primul rând avem racul, amfibian ce se deplasează înapoi, de aici regresiunea țării moldovei sub conducerea lui Duca-vodă, însă și cancerul, care este o boală care macină din interior spre exterior. Tema romanului este strict istorică, însă datorită expunerii vieții satului moldovenesc este considerat și tradițional. Structurat în 33 de capitole cu titluri explicative ori sugestive, ce realizează o succintă prezentare a capitolului; este folosit motivul străinului, motiv întâlnit și la alți scriitori din acea perioadă (secolul XVIII), spre exemplu Montesquieu în „Scrisorile persane” ori Voltaire în „Naivul” , care asemeni lui Sadoveanu se folosesc de pretextul unui străin venit în mijlocul problemei sociale, care realizează o imagine mult mai sugestivă a societății, observând mult mai profund și veridic aspectele sociale și istorice decât oamenii locului deoarece aceștia erau deja obișnuiți cu imaginile respective, devenite banale pentru ei.
Romanul nu are fir epic, acțiune narativă, fiind o ilustrare monografică a Moldovei secolului XVII, străinul fiind impresionat de frumusețea plaiurilor, de obiceiurile și credințele strămoșești, și de locuitorii ce-l surprind prin știința „cetirii” semnelor vremii și ale naturii. Tocmai de aceea, criticul George Călinescu numește acest roman „roman de contemplare a naturii primitive, rousseauian și rabelasian”. Prin acest roman, operă de maturitate, Sadoveanu pune piatra de temelie a romanului de evocare istorică .
Observăm în ambele opere analizate mai sus elemente definitorii stilului de roman tradițional, cum ar fi acțiunea liniară, cronologică, personaje veridice, fapte verosimile (cu atât mai mult în „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă” datorită adevărului istoric relatat), prezența tehnicii detaliului (în „Baltagul” – scena înmormântării lui Nechifor; în „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă” – descrierea amănunțită a cruzimilor domnitorului), prezentarea de obiceiuri și tradiții.
Liviu Rebreanu (născut în 1885) se remarcă în literatura română ca prozator și dramaturg. Motivele vehiculate în nuvele și schițe vor fi reluate în complexa și impunătoarea orchestrație a romanelor de mai târziu . El însuși spunea: „Pentru mine arta – zic artă și mă gândesc la literatură – înseamnă creație de oameni și viață. Astfel, arta, ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume”; acest lucru a reușit să-l facă în romanele sale, în special în „Ion”, Pădurea Spânzuraților” și „Răscoala”.
Romanul „Ion” a determinat critica timpului să-l considere o piartă de hotar, dacă nu chiar o revoluție în dezvoltarea prozei noastre. La apariția romanului „Ion”, în 1920, s-a creat o polemică la adresa romanului, la început fiind respins de tradiționaliști, datorită elementelor moderniste prezente (lumea intelectualilor, neidealizarea condiției țăranului și expunerea lui în situații înjositoare, analiza psihologică a personajului), însă respins totodată și de moderniști datorită tematicii rurale și prezentării preponderente a lumii satului.
Titlul romanului este un nume tipic țărănesc, astfel Ion devine un personaj categorial, reprezentativ pentru clasa țăranilor săraci, dornici de pământ. În planul romanului structurat în două părți cu 6 respectiv 7 capitole cu titluri sugestive, personajul principal este scindat între cele două patimi ale vieții sale: pământul și iubirea adevărată; George Călinescu consideră că „viclenia instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse, i-a determinat acțiunile” eroului. Tema romanului fiind tocmai nevoia de pământ și lupta pentru a-l obține, până în final observăm permanenta „luptă” a eroului nostru pentru obținerea pământului, sentimentele și reacțiile sale la vederea pământului fiind de la sine grăitoare, glia fiind considerată la fel de vie, ca și omul; „Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-le cu brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. […] se lăsă în genunchi, își coborâ fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul umed.”
Apar elemente specifice romanului tradițional, între care menționăm în primul rând tematica rurală, prezentarea obiceiurilor și tradițiilor, realizarea monografiei satului; ca prozator complex, Rebreanu surprinde și elemente specifice modernismului, cum ar fi analiza psihologică căreia-i sunt supuse personajele, apariția elementelor naturaliste și realismul caracteristic vieții rurale, prezentând valențe negative, însă reale ale țăranului (beții, impulsivitate). Toate acestea sunt posibile datorită modului excepțional de redare a evenimentelor al lui Rebreanu, el fiind așa cum spune criticul Nicolae Manolescu, un narator demiurgic impersonal.
Eugen Lovinescu spunea: „Formula lui „Ion” este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte care se perindă aproape fără început și fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreșit, o metodă lipsită de strălucire artistică și de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice, de studiu, ci curgătoare și naturală; formulă realizată rar în toate literaturile și pentru prima dată la noi” .
În „Pădurea spânzuraților”, ca și în „Ion” se observă structura circulară, cu început și final asemănător, această tehnică sugerând o „buclă” în cursul firului vieții. Spre deosebire de „Ion”, „Pădurea spânzuraților” este romanul unui destin individual. Și aici eroul trebuie să aleagă între datorie și iubirea față de o femeie, iar prin refuzul de a renunța la una dintre ele când încă „mai avea scăpare”, ajunge, asemeni lui Ion să fie scindat între ele (spre deosebire de „Ion” aici iubirea față de o femeie este înlocuită de dragostea față de patrie și neîncălcarea principiilor proprii). George Călinescu considea „Pădurea spânzuraților” „un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare, în afară de orice considerații politice”. Sunt opinii care consideră că prin „Ion” și „Răscoala”, romane-frescă a satului românesc, Liviu Rebreanu este creatorul romanului social modern. Prin „Ion”, în special, Rebreanu realizează o trecere între romanul tradițional și cel modern.
În orice caz, Rebreanu a lansat o operă nemuritoare. Triada „Ion”, ”Pădurea spânzuraților”, ”Răscoala” rămâne și astăzi, romanele fiind arhetipuri, repere cu o valoare exemplară. (Valeriu Râpeanu) .
Romanul modern este un roman de tip citadin preponderent, cu prezența unor tehnici moderne de expunere, analiză psihologică și observație socială profunde, în care sunt prezentate preponderent probleme ale lumii intelectualilor, în special cu personaje principale reprezentânt tipul inadaptatului.
În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă .
Camil Petrescu (născut în 1894) s-a remarcat în literatura română ca prozator, dramaturg, poet și eseist. Conceptul său de roman, care l-a expus în articolul „Noua structură și opera lui Marcel Proust” din culegerea „Teze și antiteze”, susține formula proustiană de roman, subiectivă, motiv pentru care Camil Petrescu a intrat într-o polemică la vremea aceea cu George Călinescu, care susținea formula balzaciană, obiectivă. Camil Petrescu afirmă chiar că „din mine însumi eu nu pot ieși. Eu nu pot scrie onest decât la persoana I”. Susținea de asemenea că „stilul frumos este opus artei”.
În romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” autorul renunță la omnisciență și obiectivitate, oferind autenticitate operei, prin naratorul subiectiv la persoana I, care folosește fluxul conștiinței (memoria involuntară), fără a-și cenzura trăirile. Prima parte a romanului este o ficțiune, iar cea de-a doua o experiență trăită.
Ca în majoritatea operelor sale și caracteristic romanelor moderne, în centrul acțiunii sunt intelectuali cu conștiințe problematice. Ca metode de expunere și tehnici folosite se remarcă stilul anticalofil, tehnica flash-back-ului, retrospectiva, introspecția, relatarea subiectivă. Personajele sale în general, atât Gheorghidiu în acest roman cât și Gelu Ruscanu ori cei din „Patul lui Procust” sunt modele ale inadaptaților, modele de alter-ego, personaje care prin distrugerea idealurilor și tiparelor individuale despre viați decad, iar prin încercarea lor de a forța destinele, de a obține absolutul, de a „realiza irealizabilul” cad în hybris.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, personajul principal, conștiință problematică, luptă pentru obținerea și păstrarea unei iubiri absolute, iubire care-i este repudiată în cel mai josnic mod de Ela.
Cât despre romanul de tip balzacian susținut cu tărie de Călinescu drept cel mai potrivit acelor timpuri, „Enigma Otiliei” (apărut în 1938) este un foarte bun exemplu, fiind încadrat în categoria romanelor de formulă balzaciană cu elemente de caragialism. Aici întâlnim un narator obiectiv însă nu impersonal, Călinescu făcându-și simțită prezența în text, detaliile arhitectonice de la începutul romanului fiind concludente, iar personajele sunt reduse la o trăsătură de caracter, evidențiind caricatura – avarul (Giurgiuveanu), arivistul (Stănciă).
Trăsături ce asemuie romanul “Enigma Otiliei” cu cele balzaciene sunt multiple; moștenirea lui moș Costache care este vânată de ceilalți, paternitatea (orfanii – Felix și Otilia), complexul Oedipian (relația Aglae-Titi), complexul problemelor Olimpiei legate de Simion, descrierea amănunțită dinspre exterior spre interior (este evidențiată în descrieream casei, personajelor), motivul oglinzilor (camera Otiliei, prin descrierea căreia se realizează un portret interior al Otiliei), grotescul, prezența personajelor tipologii.
Marin Preda (născut în 1922) se remarcă drept prozator, provenind dintr-o familie de țărani. Romanul Moromeții, în ambele volume ale sale, se evidențiază ca un un roman de tip saga, care urmărește destinul unei familii.
Situațiile violente, brutalitățile, întâmplările atroce nu sunt absente și nici puține în ciclul „Moromeții”, însă sensul pe care îl au aici este complet altul decât în schițele și în povestirile din volumul de debut („Scene din viața țăranilor”).
În romanul lui Preda lumea satului încetează să mai fie „rurală” în înțelesul literar consacrat al termenului, fiind pentru prima dată privită din interior. Satul fususe, din punct de vedere literar, un element al existenței elementare sau idilice, pitorești sau poetice, al unei „umanități naturale” ori al „naturii umane” primitive, nenvoluate; în proza lui Preda satul este în primul rând un spațiu unde se simte și se gândește într-un mod specific, țăranii au o viață morală adâncă și existența lor se desfășoară în cadrele unei spiritualități constituite. Stabilitatea, echilibrul și încrederea în rațiune caracterizează acest univers, după o apreciere a scriitorului, „scăldat în lumina eternă a zilei de vară” .
Prototipul aceste noi înfățișări a satului este Ilie Moromete, eroul romanului, țăran „absolut”, trăind cu convingerea că existența sa este lucrul cel mai însemnat din întregul univers, disprețuind tot ceea ce venea de dincolo de marginile așezării, nepăsător la înnoire și neîncrezător în posibilitatea unei schimbări în mai bine.
Primul volum evocă o lume în prăbușire; ordinea, armonia, liniștea, echilibrul se degradează implacabil, seninătatea fiind pretutindeni văzută ca o condiție a fericirii. În volumul 2 se dizolvă nu numai unitatea unei familii, ci unitatea satului întreg, devenit „o groapă fără fund”.
Semnificative sunt și ultimele cuvinte ale lui Moromete de pe patul de moarte – „Domnule, eu am trăit întotdeauna independent!”.
Încadrarea acestui roman între cele aparținând modernismului poate fi făcută din multiple motive, singurul element „tradiționalist” fiind lumea în care se desfășoară acțiunea, satul, elementul rural; în schimb viziunea asupra țăranului, realismul, elementele de naturalism, analiza psihologică, introspecția, tehnica detaliului, flash-back-ul, tehnica disimulării care poate fi observată exemplar în comportamentul lui Moromete în scena în care Jupuitu vine să ia „fonciirea”, sunt doar câteva dintre cele mai însemnate tehnici moderne care-i oferă acestui roman locul său binemeritat.
Așadar, în lucrarea de față am încercat să surprindem elemente ale romanelor tradiționale și moderne, realizând un scurt „istoric” al tranziției realizată de autorii români între aceste două categorii de romane, evoluția alăturându-se dezvoltării culturale și economice a țării. Dacă la începuturi, țăranul era „muza” prozatorilor, mai târziu, după o serie de romane excepționale ce au făcut trecerea între tradiționalism și modernism – serie în care-l încadrăm pe „Ion” al lui Rebreanu – locul acestei „muze” autohtone a fost luat de conștiința problematică și inadaptarea intelectualului în societate.