După 90' toți cei ce aveam vise am sărit grămadă pe ele. Mai ales cei tineri. Trebuia să fim ingineri sau în cel mai rău caz economiști și am umplut facultățile cu filosofi, psihologi, artiști, actori și regizori precum și alte specii înfometate de creație. Dintre colegii mei de la Filosofie câțiva chiar aveau ce căuta pe acolo. Gânditori potențial puternici, proaspeți, schimbul de mâine al generației de la Păltiniș. Nimeni, dar nimeni nu a răzbit în direcția superbiei creaționale. Cei care aveau talent sunt acum copywriteri în media sau posesori de companii sau plecați în străinătate sau ce-or mai fi. Rău n-au ajuns. Doar în altă parte decât doreau atunci. Putea fi o generație a viselor împlinite. A fost o generație sacrificată economicului. Tentației enorme de a trăi mai bine. Acum. De a avea bani. Mai nimeni nu a rezistat libertății înțelese ca puterea de a cumpăra. Poate că nici nu se putea altfel. Economia românească avea o nevoie disperată de infuzie de inteligență, de creativitate. Și lucrurile s-au mișcat, târâș-grăpiș. Unii au înfulecat mai mult, alții s-au mulțumit cu firimiturile, dacă adunăm cât s-a furat cu cât a rămas a ieșit de-o economie, încă vai de ea dar funcțională. Parcă sacrificiul spiritului unei generații pe altarul economicului n-a fost în zadar. Acum se poate trăi! Nu mai suntem atât de strânși de gât încât să nu avem loc și timp și pentru cultură. Oricum alde Ministerul se-ntrece în declarații cu alde Comisia! Eu unul, obosit de prestări servicii și înveninat nostalgic după visul pierdut mă ogoiesc: las' că vine generația următoare și-o să ne răzbune, o să spargă norii, să vezi ce talente, ce cărți, ce filme, ce piese de teatru, ce opere de artă! Noi am fost ultima generație de sacrificiu, am rupt un cerc vicios în care nu putea fi bine decât în viitor, acu'i acu! Canci! Adică nu chiar canci, că filme bune mai vin, mai zguduie șandramaua lu' Nicolaescu un "Moartea domnului Lăzărescu", tinerii se încăpățânează să facă expoziții, filme de scurt metraj cu care câștigă festivaluri, cărți cu respirația altfel apar dar... dar... Parcă e prea puțin și poate prea târziu, creația autentică a celor tineri e extrem de rarefiată, șobolanii sunt bine mersi la locul lor - n-a făcut nimeni deratizarea în cultură, cei bătrâni autentic valoroși sunt încă pe firmament dar... sunt bătrâni. Creația spirituală a căzut poate sub pragul critic de la care poate cuceri noi generații. Și în plus sunt vise care trebuie trecute de la cei aproape-încă-tineri la cei foarte tineri, la adolescenți, poate chiar la copii. Când stau de vorba cu liceeni m-apuca amocul. Au existat zece ani critici în care McDonaldizarea nu a avut nici un concurent printre tineri. Generația de sacrificiu pe altarul economicului care i-a precedat i-a lăsat fără modele conotate cultural, de o vârstă apropiată, cu care ar fi putut să se identifice. Așa că vedetele pop sau tv "rage on". Bașca că familia servește Surprize de ani buni de zile. Și chiar dacă faci hamburger din Liiceanu și Pleșu cu Patapievici la mijloc tinerii tot nu gustă. Pentru ca odată cu vârsta vine rafinamentul. Și odată cu succesul apare prudența, evitarea riscurilor. Și de ce să mănânci congelat când la modă e „fresh” și „cool”? Și cu un thriller de la TV nu te poți lupta decât punând pe masă tot ceva de natura unui thriller, cu curaj, cu tupeu și violență chiar, fără rețineri de limbaj, fără alianțe care induc tabuuri, trebuie să scrii sau să creezi la pielea goală. Trebuie să ataci pentru că nici nu mai ai ce teren să aperi. Trebuie să pleci de la presupoziția că virtualul tău cititor e un telespectator înrăit, că mersul la teatru e subiect de mișto în cluburi, că film înseamnă telenovelă sau serial sau acțiune, că o statuie e bună de dat cu spray, că pe pereți se atârnă afișe (e și mai practic, nu trebuie să faci rame și găuri), că Ateneul e punct de reper într-o zonă „cool” și atât, că Opera e clădirea aia veche în fața căreia poți să agăți ceva dacă ești gay, că ne-o punem și nu ne iubim – sub pedeapsa de a fi declarați blegi de gașcă, că dacă nu știi să dai cu pumnu’ ori înveți ori o furi, mai rar sau mai des, în funcție de cartier... Cuvinte, cuvinte... Intelectualii se scaldă-n cuvinte ca scroafa-n noroi, da’ ia scutură-i bine și vezi câți știu ce se ascunde dincolo de sintagmele tinerilor. Nu fac proces de intenție nimănui dar ar putea Liiceanu să scrie un „Apel către băieții de cartier”? Care să fie citit și înțeles de „target”? Nici eu nu știu să scriu pentru tinerii de azi. Intuiesc poate cum ar trebui scris dar cecitatea vieții lor îmi scăpă. Locuri comune ale culturii-culturilor lor îmi sunt cel mult vag cunoscute. Sunt pierdut în complexitatea automultiplicatoare a clanurilor lor. Care sunt problemele lor simțite, nu traduse de sociologi, pentru bătrâni care să se poată oripila – cu cifre de partea înțepenirii lor? Care-i nemulțumirea pe care s-o ataci donquijotesc, s-o expui, să-i dai nume și glas și trup și imagine?
NB. Nu am nici o soluție. Dau glas unei probleme. Cred că e penibil și până la urmă chiar periculos pentru noi ca națiune – să mergem din generație în generație de sacrificiu. E poate momentul unui efort concertat pentru refacerea punților culturale între generații. Și nu mă pot abține să nu fac comparația cu programele culturale americane de atragere a celor tineri. Americanii, cei pe care noi îi consideram tâmpiți endemic! Cred că a venit momentul „deratizării” în cultură, începând cu instituțiile acestei națiuni care și-au asumat sarcina de a păstra vie ființa noastră spirituală.

PS: Acest text a fost scris aproape acum un an. De curând am avut o experiență încurajatoare și cumva revelatoare. Am fost într-o excursie la munte cu fiul meu alături de mulți alți copii, de la 8 la 14 ani. Pe drum am vizitat Brukental-ul. Reacția generală a copiilor a fost „Doamne, ce plictiseală!” Reacția unor profesori a fost „Taci și bagă la cap! Ce crezi tu, că cultura se obține ușor? Cultura este un lucru dificil care se obține cu efort!” Mai lipsea un „Rabdă și taci!”. Eșecul comunicării a fost complet. Copii au rămas cu ideea că cultura e ceva dificil, plictisitor și nu se știe la ce le trebuie.
L-am rugat pe ghidul excursiei să mă lase peste câteva zile să le vorbesc despre nevoia de cultură. La intrarea la o peșteră. I-am întrebat dacă au auzit de Hitler? Dar de Stalin? Cei mari auziseră. I-am întrebat ce aveau în comun cei doi. Erau dictatori, desigur… Și ardeau cărți, închideau sau exilau oameni de cultură. Pentru că cultura te poate face liber, pentru că cel care gândește e greu de controlat. „Nu cred că vreți să fiți sclavi” le-am zis. „Și nici manipulați de alții, care să hotărască ei pentru voi ce e bine și ce nu…” Evident, nu vroiau. „Cultura e modalitatea de a face din minte o armă puternică. Cum o veți folosi e opțiunea voastră. Dar nu vă permiteți să fiți complet lipsiți de apărare! Nu vă permiteți să fiți o turmă” Apoi mi-am întors atenția către cei mici, care pierduseră firul, mai ales că nu auziseră de Hitler și Stalin. Am făcut apel la desenele animate. O minte ascuțită e o armă care îți permite să ai „super-puteri”. De exemplu puterea de a-ți da seama dacă celălalt minte sau spune adevărul. Sau super-puterea de a învinge frica celorlalți.
Până la urmă au rămas toți cu ideea că mintea e cea mai puternică armă pe care o pot avea și că pentru a o face într-adevăr puternică un minim de cultură e o necesitate. Nici nu sperasem mai mult.
De ce această paranteză? Concluzia mea este că o posibilă punte de comunicare către cei tineri și foarte tineri ar fi maieutica, experimentul mintal și apelul la modelele preopinentului. Ne-am grăbit să expediem aceste metode în istoria filozofie. Am uitat că Socrate, înainte de a fi filosof era educatorul tinerilor din Atena. Și l-au condamnat la moarte nu pentru lipsa de succes în comunicare.