DIN POEZIA RELIGIOASÃ

Imaginea Fecioarei în opera lui Cezar Ivănescu

Simbolul fecioriei, purității apare în creația lui Cezar Ivănescu în chipul maicii, Fecioarei, simbolul vieții, Cuvântului întrupat și al alinării morții. În ciclul de poezii intitulate Rosarium sunt redate ipostaze ale Mariei, maica sfântă, simbolul vieții, purității și credinței strămoșești. Cultul Mariei este redat în versuri pline de muzicalitate, simboluri, ce par adevărate imnuri de slavă adresate direct Mariei, născătoare de Dumnzeu, dar și naturii firii omenești. Frumusețea și valoarea versurilor ne duc cu gândul la psalmii și câtările religioase, redate într-un mod original și inedit de poetul care lasă impresia că versurile sunt simple trăiri exteriorizate cu ajutorul puterii cuvântului.
În Rosarium ( Bocet), poetul definește actul creației, al nașterii care este o depărtare de divinitate: ,,!în pântec mă porți/ să mă-nvii din morți,”, iar poezia pare un strigăt sfâșietor către divinitate. Muzicalitatea versurilor, repetiția versului ,,Mari, Mario!”, accentuează suferința ce pare mai presus de fire: ,,!eu n-am vrut să-nviu,/ pe lume să viu”. Detașarea de divinitate redată direct este descrisă ca o vindere: ,,mă rog, nu mă vinde”.
Impresionează îmbinarea divinului cu omenescul, cu destinul, cu refuzul omului de a învia, refuzul vieții, evidențiată cu ajutorul repetiției strofei în finalul poeziei:,,!Mamă cu mâini sfinte, /Mă rog, nu mă vinde,/Mari, Mario!”
Motivul marianic, al fecioarei protectoare, apare în creația lui Cezar Ivănescu, aceasta fiind evidențiată în diferite ipostaze: astfel, apare ca o femeie, dar și natură divină: ,,!Mamă cu mâini sfinte, /Mari, Mario!”.
Contemplația poetului se oprește asupra eternității luminii divine în opoziție cu viața în Rosarium ( Mă mir de steauă...), în care minunea luminii este de nepătruns.,,!Mă mir de steauă, steaua cum străluce/de unde ia lumina, unde-o duce...”
Opoziția dintre lumina divină și întunecarea ființei umane este redată în note grave:,,când trupul meu de supărare-i negru...” Fecioara, care este simbolul alinării este descrisă în suferința umană: ,,mă mir de tine pururea Fecioară,/ de unde poți să plângi, a câta oară...”, dar și ca modalitate de mântuire:,,cu mâna-ți atingându-mă mă mântui,/ mirosul ei de Moarte Bună sfântu-i...”
Dar strălucirea stelei nu poate anula limita omenescă: ,,mă mir de staeuă miră-se de mine/ că stă fără folos să mă lumine”. Fascinația luminii stelei aduce tristețea în sufletul oricărui muritor conștient că moartea este ceva firesc.
Poezia ia forma unei rugăciuni într-un stil solemn și grav:,,! Mă rog ție, Sfântă Fecioară, /îmi sunt mie prea grea povară…”..../Luminat de tine, lumină, /ca să pot muri fără vină,/Luminat de tine, lumină,/inima de toți mi-i stăină!”.
Repetiția versurilor, ca un laitmotiv aduce în prim-plan disperarea, dar și încrederea în divinitate. Pe măsură ce stofele curg, reiese acel strigăt parcă mut, expresionist, acea spaimă aproape metafizică. Această spaimă este echivalentul detașării de omenesc:
,,inima de toți mi-i stăină!”. Vina este aici văzută ca o piedică împoriva primirii morții, de aceea, rana poate fi vindecată numai prin puterea luminii divine:,,!luminează-mi încă și încă/tu în ceriuri rană adâncă,/frumusețe sfântă și rană,/tu, Fecioară fără prihană,/Luminat de tine, lumină,/ca să pot muri fără vină,/Luminat de tine, lumină,/inima de toți mi-i stăină!”
O altă ipostază a Mariei apare în Rosarium (Figlia del Tuo Figlio), aceea de muritoare, Maica –Fecioară: ,,ca de-acum să nu mai pară /Maica mea că ești tot vie/...,,Tu de-a pururea Fecioară!”
Poetul se revoltă împoriva morții maicii, simbolul dăruirii, iubirii, vieții și ocrotirii: ,,Maică-a mea eu cred în tine / și nu cred că morți sunt morții!”
...