Devălmășia vieții ne întinde capcane și ispite, iar sufletul inițial albit de idealuri se maculează la atingerea sensibilității fragile de realitatea dură.Uneori am impresia că-i mai bine să nu ne trezim niciodată din somn, căci, treji fiind, realitatea e ca un zbir ce ne biciuiește și doar entuziasmul este tonic, împrospătând lăuntricul.
Viața are o măsură variabilă de trăire, cantitate zero pentru cei ce gândesc prin instincte și dimensiune nemăsurată în cazul celor pentru care trupul nu înseamnă nimic, iar gândirea este totul.Din acest motiv iubirea este unidirecțională, are o singură dimensiune, crește și evoluează într-o singură direcție și tinde să ocupe tot spațiul trăirii.De aceea este periculoasă, naufragiul ei lasă un gol imens, iar cel afectat nu mai are ce să pună în loc.
Nu trăim ce ne-a fost dat până la capăt, nu ne umplem viața cu noi înșine până la refuz, zilele au hiatusuri, pauze, timpi morți, ce se scad nejustificat din intervalul vieții.
De-atâta liniște simțim moartea ca un somn diurn fără vise, de aceea preferăm zbuciumul controlat ce ne face să simțim viața.Din liniște ne creăm o identitate falsă, în care totul pare că încremenește, iar timpul pare că împrumută fizionomia morții.Astfel că lucrurile care se întâmplă brusc dislocă înlăuntru liniștea și somnul diurn și se strecoară în noi spaima de neprevăzut.
E mai multă viață într-un fir de iarbă, decât în toți oamenii, fiindcă rutina a făcut din ei cadavre ambulante, mișcându-se mecanic fără a gândi ; e mai multă dragoste într-un pumn de țărână, decât dragostea tuturor oamenilor, căci iubirea a devenit aur ce se vinde pe piața neagră sub forma interesului.
Legea puerilă și liberă a vieții este că toate se nasc, evoluează și mor, iar noi ne continuăm existența prin urmași.
Oamenii sunt uniți prin cordonul ombilical al informațiilor, doar dacă am trăi pe o insulă viața ne-ar fi înfășurată în izolare și singurătate.
Când insomnia îmi activează nebunii din gânduri, ce urlă cu glasuri diverse în același timp, o idee țicnită mă bântuie : să scot noaptea din timpul alocat ei, să o depozitez într-o magazie, de unde să o pot folosi când am nevoie de ea, ca o marfă cu durată de folosință îndelungată.Să punem viselor sistem antifurt, pentru a nu intra hoții în ele și a ne deposeda de speranțe, iluzii și idealuri.
În capcanele somnului se zvârcolește visul creat de angoase, în care gândurile sunt amputate de imagini absurde și sinistre ce călătoresc în spațiul minții supuse iraționalității.În somn, visele își construiesc propria realitate populată cu personaje stranii și ne atrag într-o poveste ireală, marionete jalnice și lipsite de apărare.Pe dinăuntru e un măcel între monștrii creați de coșmar, însă văzuți din exterior de un observator aleator părem învăluiți în aura liniștii.Coșmarurile sunt alimentate de idei bolnăvicioase, de obsesii și de angoase.Noroc că ne trezim, altfel am trăi iadul.Visul infestat cu germenii coșmarului degenerează într-un blestem ce răvășește psihicul ca o viitură incontrolabilă.Coșmarul dizolvă carnea până ce aceasta se lichefiază, corpul devine o entitate lichidă prin care înoată gândurile ce urlă, implorând eliberarea de teroarea declanșată de strigoii subconștientului.Poate că iadul este un spațiu damnat, în care suntem chinuiți de coșmar – pe care imaginația deformată l-a modelat în diavol.Poate frica de ceea ce avem ascuns în noi ne-a îndreptat privirile către Dumnezeu, un Creator ce umple moartea cu strălucirea artificială a vieții.
Mi-aș dori să-mi cunosc Creatorul, iar imaginația mea fecundă ar dori să și-l facă prieten, o amiciție între finit și infinit, între necunoaștere și cunoaștere și între slăbiciune și putere.