Căci eu înțeleg așa: când N a spus Dumnezeu a murit, ne-a privat de suprema scuză a slăbiciunilor omenești (care nu se suprapun identic peste slăbiciunile umane). Ne-a lăsat, carevasăzică, față în față cu imperfecțiunile firii, dobândite, cultivate ca virtuți, întreținute ca aducătoare (producătoare) de ceva...amintiți-vă de Citadela lui A. de S. Exupery: cînd regele vindecă prin darul divin, ologii, stămbii și cerșetorii sunt privați, frustrați de darul lor (de sursa lor de venit). Printr-o faustiană, a na poda oglindă, viciul devine virtute.
Lipsiți de supremul sprijin, mai mult: lipsiți de iluzia acestuia, spiritul se regăsește gol, palid și zgribulit în fața unui univers indiferent. Dumnezeu nu mai este, ordinea imanentă a lucrurilor nu există, mai rău- nu a existat (prin asta trecutul își pierde funcția justificativă), iar absența reperelor naște angoasa. Iraționalitatea existenței răzbate cu atât mai puternic, cu cât mai mult se străduiește pozitivismul să o combată. Absurdul devine mai mult decât o constantă, capătă rangul de evidență. Tensiunea interioară germinează atitudini diverse, de la artă la suicid, întrun cerc ce se închide și se suprapune aleator, ca un șarpe care-și înghite coada.
În astfel de situații, bunii noștri prieteni, evreii, spun: acum ai o problemă! Și ca la orice problemă, rezolvarea pornește de la definiție. În acest caz, văd problema ca fiind ridicată de N, dar definiția ei este dată de D.D. Roșca în Existența Tragică. Argumentarea riguroasă (cartezian) dar și socratic-convingătoare a dilemei omului modern...[fac o paranteză mare: și în ce moment: aproape pe granița dintre modernism și post modernism...anii30, precursori ai WW II ]… tentat să ia drept dat uriașul progres material și științific și drept ultim nivel al cunoașterii un stadiu episodic (ce naivi, zicem noi, azi când avem și internet!), dar fără să mai ia în considerare și acel mic, tăcut, modest, atribut al umanității sale: spiritul, sufletul, rațiunea sa de a fi. Confruntat, astfel, cu o inerentă insațietate a propriei existențe, sfâșiat între atitudini incomplet argumentate și șubred articulate.
Iar dacă suflet înseamnă gândire, iar gândire înseamnă cuvânt, ne întoarcem la origini: spre a încerca să ne lămurim noi pe noi, prin noi, ar trebui să clarificăm primele resorturi ale umanității noastre. Oamenii deștepți spun că ceea ce ne deosebește de animale este capacitatea de a naște simboluri: de a simboliza; iar vorbirea articulată ar reprezenta primul exercițiu de simbolizate a lumii.
Ajungând astfel la cuvânt, descoperim tot datorită oamenilor deștepți (nu e nimic peiorativ în asta) că avem o nouă problemă (oi, vei!): cuvântul este purtător de sensuri, ca un glonț lustruit în magazia de cartușe, dar ghintuit și deformat în țintă. Semiotică...
Nu este oarecum hilar că, plecând de la Gott ist Tott !, ajungem, foarte serios, la Ana are mere ?