„Dumnezeu vrea în mod antecedent binele și în mod cosecvent mai-binele. Cât despre rău, Dumnezeu nu vrea deloc răul moral și nu vrea, într-un mod absolut, nici răul fizic, nici suferințele; tocmai de aceea nu există predestinare absolută în ceea ce privește damnarea; despre răul fizic se poate spune că Dumnezeu îl vrea ca o pedeapsă datorată vinei [...] și pentru a împiedica rele mai mari sau pentru a obține un bine cât mai mare.”


Etimologic, termenul de „Teodicee” a fost format din două cuvinte grecești de către filosoful german G.W. Leibniz la sfârșitul secolului al XVII –lea; este vorba de Theos, care desemnează divinitatea și pe zeu, pentru grecii antici, și dike care se traduce prin dreptate, justiție, judecată, dar și prin regulă și obicei.
În legătură cu primul termen, cel de Theos, trebuie spus că în Grecia antică acesta era înțeles în mai multe chipuri, și aume, la Platon îl găsim desemnând pe demiurg (demiourgos) identificat cu Zeus, care a făcut lumea sensibilă după modelul ideilor eterne, Platon făce astfel o distincție netă între sensibil (aistheton) și inteligibil (noeton) , în schimb filosoful Xenofan, întemeietorul școlii eleate (sec. VI-V î.Hr.) a adus o critică vehementă personalizării și antropomorfizării zeului; Aristotel va vorbi de un Dumnezeu înțeles ca Primul Mișcător, dar și de o substanță divină – aitherul, care este forma cea mai pură a aerului și materia primă a cerului și care constituie al cincilea element (quinta essentia), epicurienii admiteau existența zeilor dar negau faptul că aceștia ar fi creat lumea sau că aceștia conduc lumea într-un mod providențial. Oricum, întreaga literatură greacă folosește enorm de multe trimiteri la divinitate, începând cu Teogonia lui Hesiod (850 î. Hr.) și continuând cu tradiția patristică. Teologia creștină va depăși opinile divergente ale filosofiei grecești, și datorită revelației dumnezeiești putem spune că Dumnezeu a creat lumea și este Providențiatorul lumii, El Însuși, fiind principiul existenței, ne-a dat posibilitatea prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, să ajungem asemenea Lui, prin îndumnezeire (thosis).
Și al doilea termen, dike, a cunoscut mai multe întrebuințări, un prim sens ar fi acela de ordine și dreptate, dreptatea apare chiar fiind personificată în unele scrieri ale gânditorulor antici. În vremea lui Homer, cuvântul dike cuprindea ideea transgresării anumitor limite ce erau impuse de structura societății, și ideea plății pentru încălcarea acestei limite. La Platon, dike are sensul de împlinire a dreptății în acestă viață, dreptate ce își va primi răsplata în viața viitoare. Aristotel va aduce unele lămuriri spunând că „dreptatea este un fel de proporție, proporția fiind o egalitate de raporturi” , iar stoicii vor spune că dikaiosyne este una dintre cele patru virtuți cardinale, definită de Hrysip drept „știința de a distribui fiecăruia ceea ce i se cuvine”.
Vechiul Testament al evreilor preciza că dreptatea este chiar un atribut al lui Dumnezeu: „Și Domnul, trecând pe dinaitea lui, a zis: Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate” (Ieșire, 34, 6), și chiar constituia temelia tronului lui Dumnezeu: „Să se întărescă mâna Ta, să se înalțe dreapta Ta, Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău” (Ps. 88, 14). Evreii aveau mai degrabă o perspectivă juridică în ceea ce privește relația cu Dumnezeu, care se răzbuna imediat ce poporul Său nu-L asculta, aceasta va fi preluată în parte și de Biserica Romano-Catolică, care însă o va adapta în decursul Evului Mediu cu concepțile juridice din Vestul Europei.
Totuși dreptatea lui Dumnezeu nu este ca dreptatea oamenilor, acest lucru se vede și din faptul că de răscumpărarea adusă de Fiul lui Dumnezeu beneficiază toții oamenii, dar condiționată de credința în Domnul Iisus: „Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred, căci nu este deosebire”(Rom. 3, 22).
Problema existenței suferinței și a răului în lume va avea alte dimensiuni la filosoful german G.W. Leibniz, cel care a și inventat practic termenul de „Teodicee”(în 1696), noul neologism având sensul de justificare a divinității în condițile existenței răului în lume. Puțin mai târziu Dicționarul istoric și critic al lui Bayle va sesiza legătura termenului de teodicee cu versetul bilbic din epistola către Romani: „Nu cumva Dumnezeu este nedrept când își dezvăluie mânia ?” (Rom. 3, 5)
Problema teodiceei va avea însă din perspectivă filosofică alte conotații decât cele ale problemei suferinței la Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că va presupune o anumită emancipare față de religie, dar cu păstrarea credinței în Dumenzeu. Specific pentru demersul lui Leibniz este o încercare de demonstrare rațională a postulatelor existenței originii divine a legilor morale.
Rostul teodiceei este în mod paradoxal să întemeieze rațional credința, pentru că orice atac care contestă bunătatea desăvârșită, înțelepciunea perfectă și puterea absolută a lui Dumnezeu, contestă implicit și existența lui Dumnezeu.

Ideea centrală a Teodiceei lui Leibniz este aceea că Dumnezeu nu se face vinovat pentru existența răului în lume, care raportat la întreaga lume, și la binele care există în ea, apare ca fiind cu totul nedemnificativ.
Leibniz se gândește că a existat inițial o armonie prestabilită în lume, iar faptul că și răul și-a făcut apariția în lume a determinat ca Divinitatea să fi avut o rațiune mai înaltă decât cea umană, care să fi îngăduit existența lui.
Leibniz folosește și imaginea unui Dumnezeu care se joacă, într-un sens pedagogic cu oamenii, precum se joacă adulții cu copiii, supraveghindu-le din umbră, foarte discret acțiunile acestora. Drept urmare, numai voința individuală a omului este responsabilă pentru neorânduiala care există în lume. Faptul că există sărăcie și bogăție în lume nu trebuiesc judecate părtinitor, din perspectiva unei idei preconcepute de imperfecțiune, ci din perspectiva armoniei universale care este asemănătoare cu clapele unui pian, care construiesc armonia unei compoziții muzicale.
Cuvintele lui Leibniz care provocat foarte multă nedumerire și chiar indignare în rândul unor gânditori și filosofi de-a lungul secolelor au fost acelea că acestă lume este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Schopenhauer îi va răspunde peste veacuri, gândindu-se la aceste cuvinte, că „dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu, n-aș vrea să fiu acest Dumnezeu: mizeria operei mele mi-ar sfâșia inima.”
Argumentarea lui Lebniz pentru existența anomaliilor în lume se bazează pe distincția între răul metafizic, fizic și moral, primul, răul metafizic constă în nedesăvârșire, pentru că creația nu poate fi pusă pe semn de egalitate cu Creatorul, căci ar fi doar o reproducere a Creatorului, ceea ce este absurd. Cu toate acestea creația, chiar dacă este nedesăvârșită este cea mai bună dintre lumile posibile, pentru că Dumnezeu nu poate să creeze decât foarte bine. Din răul metafizic decurge răul moral, care nu are un caracter de necesitate, ci este doar ipotetic, iar cea mai bună lume posibilă îl presupune ca și condiție de existență, pentru că lumea este orientată spre un mai bine, pentru că este nedesăvârșită. Răul fizic urmează celui moral, în mod fieresc, iar cei care suferă în acestă lume, fără să fi săvârșit răul, spune Leibniz, își vor găsi răsplata în lumea viitoare.
Leibniz operează cu o distincție între intelectul lui Dumnezeu și voința sa. Dumnezeu nu vrea răul, dar îl permite. Această permisiune este ceau care îi crează dificultăți lui Leibniz, de aceea va face o nouă distincție între voința antecedentă a lui Dumnezeu și voința consecventă, sau voința prealabilă și finală. Prima dorește binele, iar a două dorește mai-binele. Acest „mai-bine” cuprinde în sine în anumite cazuri și răul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizează ca mijloc în scopul realizării „mai-binelui”.
Să vedem cuvintele lui Leibniz însuși: „Căci perfecțiunea cuprinde nu numai binele moral și binele fizic al creaturilor inteligente, ci și binele doar metafizic ce se referă și la creaturile lipsite de rațiune. Rezultă că răul aflat în creaturile raționale nu apare decât prin concomitență, și nu prin voințe antecedente, ci printr-o voință consecventă, ca fiind cuprins în cel mai bun plan posibil; iar binele metafizic, conținând totul, este cauza pentru care uneori trebuie să facem loc răului fizic și răului moral, așa cum am explicat în repetate rânduri.” Rezultă că răul, privit din perspectiva „mai-binelui” contribuie și el la realizarea unei excepționale armonii, pune mai bine în evidență culorile, cum ar spune Leibniz, apare ca o banalitate să spunem mai târziu că un rău mai mic a făcut un imens bine, sau ceea ce părea pentru toată lumea a fi un rău, s-a dovedit în final un bine comun.
Cu toate acestea, nu se poate susține ideea că trebuie să suportăm răul în vederea mai-binelui viitor și incert. Această perspectivă poate crea un derizoriu al existenței și al sensului vieții.
Cutremurul de la Lisabona din 1 noiembrie 1755 a surpat edificiul Teodoceei lui Leibniz, pentru că întâmplându-se într-o zi de sărbătoare religioasă, au murit zeci de mii de victime pioase care se aflau la biserică, în timp ce pungașii și prostituatele au scăpat. Voltaire nu a pierdut prilejul de a ironiza scrierea lui Leibniz, prin romanul său Candid sau optimismul, în care eroul principal Candid suferă nenumărate neacazuri, descepții și chiar închisoare, pentru ca în final cu un optimism incurabil să susțină că se află în cea mai bună lume posibilă.


Note


G.W. Leibniz, Eseuri de Teodicee, traducere din franceză de D. Morărașu și Ingrid Ilinca, studiu introductiv de N. Râmbu, Iași, editura Polirom, 1997, p. 101.
Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecești traducere din limba engleză de D. Stoianovici, București, editura Humanitas, 1997, p. 273.
Anatole Bailly, Dictionnaire grec – français, rédigé avec le concours de E. Egger, édition revue par L. Séchan et P. Chantraine avec, en appendice, de nouvelles notices de mythologie et religion par L. Séchan, Paris, Hachette, 2000, p. 42.
*** A Patristic Greek Lexicon, (edited by G.W.H. Lampe), Clarendon Press, Oxford, 1961, pp. 632-635.
Aristotel, Etica Nicomahică, (1131a), traducere, studiu introductiv, comentarii și index de Stella Petecel, București, editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 110, sq.
Francis E. Peters, op. cit., p. 66.
Nicolae Râmbu, Studiu introductiv la G. W. Leibniz, Eseuri de Teodicee, traducere din franceză de D. Morărașu și Ingrid Ilinca, studiu introductiv de N. Râmbu, Iași, editura Polirom, 1997, p. 7.
Ibidem, p. 7.
Ibidem, p. 16.
Ibidem, p. 16.
Ibidem, p. 17.
G. W. Leibniz, Eseuri de Teodicee, op. cit., p. 207.
Voltaire, Candide and other stories, translated by Roger Pearson, Oxford University Press, 1998, p. 99, sq.