Să doară ! Să doară atât de tare încât să-mi picure argint din răni, iar sângele să-mi fie înnobilat prin suferință ! Atâta timp cât stau încuiată în cușca de plumb, sufocată de mirosul greu de metal ce rămâne pe cerul gurii pentru totdeauna, să vreau să mă înec în apa tulbure și mâloasă din mintea mea, iar când, într-un final, cușca se va prăbuși in noroi, să vreau să zbier, dar să nu pot; să vreau să scap, să îmi crească aripi găurite din trupul prea vlăguit, să mai simt o dată speranța cum mă amăgește, dar să pierd orice urmă de conștiință, să devin ne-om.
…Să fiu… altundeva… altcândva ! Să încetez a mai zgâria pereții mucegăiți ai unei fântâni fără fund, rupându-mi unghiile din carne, sângerând fără încetare – este cu neputință; să fiu un fluture ale cărui aripi să nu mai crească după ce au fost în repetate rânduri smulse cu o pensetă otrăvită și depozitate toate într-un insectar ca trofee – este un vis învăluit în ceata groasă, impenetrabilă.
Când vorbele acelei ne-ființe care îți promite salvare, picură mai multă otravă decât poate produce o viperă, încerci să te ferești, să alungi orice pericol – așa îți stă în fire – poate tu chiar vei reuși. Însă eu eram sub efectul unei doze prea mari de morfină, cu simțurile aproape nule în momentul acordului, încât nu mi-am dat seama de riscul la care mă expuneam.
Nu există onoare în acest Pact! Doar amăgire… pe un fundal de râs isteric, halucinant ce te induce în eroare și al cărui scop este prelungirea și acutizarea suferinței (deși așa ceva nu este posibil când timpul alocat penitenței este însăși Eternitatea). Aceasta a fost Marele meu Păcat: credința în onoare și în egalitatea celor două Vieți care, deși se petrec concomitent într-un Timp nerelevant pentru niciuna dintre ele, nu au parte de sfârșituri egale.
Eu nu regret. Îndur… dar nu regret. Blestem… dar nu regret… chiar urăsc… dar nu regret. Niciodată nu voi regreta. Îmi asum responsabilitatea faptelor chiar și aici unde ultimele urme de sinceritate se confundă cu prostia oarbă. Nici chiar atunci când știu că totul este o înșelăciune de prim rang. Știam că va fi greu, dar am ales agonia de la început. Ceea ce nu știam era că Eternitatea va trece pe lângă mine ca pe lângă oricare altă ființă inconștientă, doar că eu sunt perfect conștientă. Uneori chiar îi văd mersul batjocoritor, când poalele mantiei foșnesc neîndurător… la nesfârșit… iar tălpile mereu curate îmi calcă în picioare mândria proprie și iubirea pentru lume. Durerea este și ea mai penetrantă, ca aceea provocată de un cuțit înroșit în foc, dar care nu cauterizează rana, ci acționează mai degrabă ca un anticoagulant în aceasta lume întoarsă pe dos. Nu am crezut niciodată că sângele scurs din mine poate fi reabsorbit prin resemnare și ambiție în același timp, îmbibat cu mânia seacă față de ceva abstract, relativ.
Abandonarea speranței a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut (dacă mai există noțiunea de „bunătate” ) deoarece în același timp am renunțat și la dezamăgire.
Nu regret!
Când nu ți se permite decât cinismul ca armă împotriva singurătății, accepți și lupți cu ce poți, chiar și cu o asemenea iluzie de sentiment, căci ești om (încă) și trebuie totuși să demonstrezi că faci parte din rândul oamenilor. Doar că resemnarea te împiedică să te revolți în momentul în care îți dai seama că nu ai nici o șansă să câștigi nici măcar o runda, căci soarta războiului este trădată din momentul învoirii.
Mă simt ca pe canapeaua tare și aparent confortabilă din cabinetul unui psihiatru unde, deși am venit de bunăvoie pentru un tratament prescris de lumea efemeră, am parte de răul cel mai cumplit. Iar atunci când îmi umblă în minte, ștergând la alegere amintiri vitale pentru mine, este tot vina mea, din moment ce pactul este semnat nu cu simple litere înșiruite pe o foaie care poate arde sau care se poate degrada în timp, ci cu vorbele mele, cu răspunsuri de o duritate asurzitoare cu ecou nimicitor.
Lupta se dă înlăuntrul meu, între durere și tăcere, o luptă nefavorabilă mie. Hipnotizată de acele vorbe însoțite de sunete stridente ce se întind ca niște acolade peste umanitate și acaparată de iluzii false, mă las pradă unor dureri pe care le accept, dar care sunt totodată cheia de la cușca grea de plumb.
Fierb ușor la aburii propriei ambiții fără să îmi dau seama că până la urmă mă voi evapora ușor, dureros. Iar nimeni nu va interveni pentru mine, pentru sufletul meu putrezit.
…Dar nu regret… Cu râs diabolic mă afund tot mai adânc într-o degradare existențială inevitabilă așteptând să treacă Eternitatea sfărâmând cu tălpile ei albe și curate temeliile rațiunii mele, dar să nu adorm… să renasc … dar să nu uit…
ș