Operă născută de multă vreme ,dar care se mai păstrează și-n ziua de azi la fel de verde...
Ochi ce s-au închis de sute de ani ,dar sunt atît de luminoși în operele sale pline de văpăile vieții...
Pleoape ce scînteiază cu căldură sufletească în fiece vers înscris pe fila inimii ce se zbate-n fiecare dintre noi...
Amintirea arde-n flacăra din sufletele noastre,ea ne cuprinde cu căldura poeziei geniului nemuritor...
Verde –i iarba ,poezia,verde-i și Eminescu ,pe zi ce trece el își infiripă rădăcina în inimile încîntate de vers și se hrănește cu iubirea ce locuiește acolo...
Eminescu ...geniul ce nu moare niciodată...el ...o ramură alinată de gerul amintirii,o lacrimă de gheață ce stă în melodia versului plîngător,o stea,da... o stea ce mai arde –n bezna nopții pline de uitare...
Luceafărul ce se aprinde –n fiece seară deasupra frunții aplecate asupra cărții lui...
Mulți luceferi și-ar dori lumina lui ,mulți ar vrea să se ridice așa de sus,dar ,geniul stă acolo sus și stăpînește înălțimea,el strălucește mai aprins și parc-ar vrea să se coboare pe pămînt...
Dar ce folos ,să coboare el nu poate,nu poate lăsa culmea singurea ,și stă acolo preveghind asupra urmașilor săi...
Stînd de veghe la culmea înălțimii el stăpînește lumea poeziei...nemărginirea prin care a rătăcit și el,odată...
Hoinărind în lumea fără capăt ,a strîns versuri pline de viață,deaceea amintirea despre el e plină azi de viață...
Moartea ...pasărea neagră, cu aripi de durere l-a luat cu ea în zbor ,dar suflarea lui se simte lîngă inimile noastre,șoaptele lui se-aud în gîndurile noastre iar alinarea sa trăiește în fiece poezie...
El va trăi și va lumina veșnic pe cerul poeziei noastre...luceafăr, ce coboară în cugetul creației ,v-a trăi și vom trăi...
Va încolți în inima poeziei... vesnic...