Cerul mirosea a vopsea albastră………
privirea era îndreptată undeva departe, spre infinit, unde azurul cerului intercalează domol cu linia orizontului, acolo probabil era ceva tainic, nedelimitat încă, ceva nespus de frumos, abia vizibil, probabil din motiv de depărtare, un punct focal, loc în care-ți axai privirea, pe acea incredibilă pictură, tablou de o frumusețe rară, încît unicul lucru care te trezea la realitate, era mirosul de vopsea, neuscată încă……..
În acest moment, mai priveai o data acest splendid cer artificial, dar uitai să întorci capul, să privești în sus, te mulțumeai cu acel văzduh vopsit, erai profund încîntat, și unica modalitate de a conștientiza că între tine și tablou e tot aer, era acel miros de vopsea pe care-l alungai insistent cu degetele…….
Încîntat (parcă de cele văzute),pășeai în grabă spre casă, cu privirea goală, fixată incă pe acel tablou, care treptat începea să dispara, ceea ce făcea să apară o nefirească încordare în ochi, pe fața, buze….
Se epuiza acea imagine, lasînd în loc, nimic alt ceva decît lucrurile pe care le cuprindea ochiul, pe acel drum spre casă………odată epuizată ea disparuse definitiv din suflet…acum acolo era loc pentru alt ceva..pentru un alt frumos artificial, pentru un alt produs al omului, cum ar fi cladirile înalte licărinde spre seară, drumurile asfaltate, panourile publicitare, și a multor altor nimicuri ………
Însfîrșit ochii se ridicase spre cer, apăru un trist surîs, o mică tristețe a unei zile pierdute,ca și a multor altor de altfel, o tristețe cauzată de o continuă imanență a vieții, a instabilității acesteia, a nestatorniciei ideilor…….iar stelele luceau tot mai miraculos, deși rar în cale spre casă le puteai observa, sau acorda vre-o atenție…. Mai apoi privirea se axă pe acele lumini din ferestrele caselor, ispititoare dorință de a presupune ocupațiile oamenilor, de a încerca să pătrunzi în gîndurile lor, de a le afla nenumăratele vise și aluzii de care sunt măcinați.
Probabil în una din aceste strălucitare colivii e ascunsă o taină…
Probabil…e o simplă colivie acolo, in care un fluture a fost ademenit și a renunțat să mai zboare,,,, probabil invers,există acolo vre-o colivie în care un cineva își crește aripile, se află într-o stare de suspans, așteptare, căutare, într-un permanent zbucium de combinații, și potrivire a culorilor pentru viitoarele aripi…
Un cineva ademenit de necunoscut și înalt, un cineva ispitit de aluzii,……
Ajuns acasă, apropiat de fereastră, priveai in jos, la alți oameni aflați în acelaș drum al tău de 2 min în urmă, spre casă, acum tu erai pentru ei o taină închisă în colivie.. o taină, care de altfel își retrase privirea de la trecători, observă pe privaz ințepenită o lucrare, nu mai mirosea a vopsea ca altă dată, se uscase probabil demult, dar nu observase-i… în această clipă, pe dinaintea ochilor licăriră toată ziua care a trecut, erai umplut de impresii, de noi idei și senzații care răbufneau , căutau o evadare..în acest moment, cu mîna tremurîndă, în grabă trasai niște linii cu pensula, în urma căreia se infiripa viață, apărea vivacitate , aer ,,cu fiecare nou punctuleți depus,,,,, zîmbeai și simțeai, cum dureros pe spinare incolțeau aripile, simteai a atracție acum față de cer, priveai în sus, văzduhul te încînta acum mai mult decît ar putea face-o pămîntul vîrtos de sub picioare, doreai să zbori, să atingi cerul cu mîna, să plutești prin vazduhul îmbătat de prospețime aflat cu mult deasupra orașului,,,dar îndată în minte apăru acel miros de vopsea de altă dată… puteai zbura pîna la cer dar nu mai riscai să-l atingi cu mîna, era umed, abia vopsit, de latfel colivia în care ne duceam existența se vopsea des, adică chiar regulat, și își schimba culorile de la un azuriu deschis în amiază pînă la un roșu puternic spre seară,,,,,,,,,,,pentru a da noi senzații omenirii, inchise aici, în spațiu și timp……………