Învierea , înțeleasă ca trecere de la efemer spre veșnic, de la moarte la viață, la cultură, nu este posibilă fără smerenia de a-i urma pe învățători, pe cei care înaintea noastră au parcurs un drum și au cultivat un anume fel de a fi. Aceasta este lecția pascală, pe care o transcrie poetic atât de frumos, Nichita.
Cu a sa „Carte de recitire”, Nichita Stănescu face un gest de iubire și de căutare a rădăcinilor.
Noica spunea în „Jurnal de idei” că nu se poate face cultură fără iubire. O formă de iubire în cultură este aceea de a găsi rădăcinile și de a nu te rupe de ele. Cultura celor fără de rădăcină este o cultură a perisabilului, a efemerului. Nu întâmplător Evanghelia după Matei începe cu o genealogie: este lecție că trebuie să ne reînvățăm a trăi în sufletele celor dinainte de noi și să le facem loc celor ce ne urmează să trăiască în noi. Așa are loc creșterea în cultură, așa are loc învierea.
Descoperirea esențialului , a identității de sine coincide cu descoperirea rădăcinilor și nu se poate face decât prin iubire. Iubirea premerge culturii autentice dar este și scop al ei. Dintre toate, numai iubirea viază.
Nichita și-a gândit „Cartea de recitire” ca un omagiu târziu adus Cărții de citire a lui Ion Creangă. Recunoscându-se urmaș al lui Ienăchiță Văcărescu, Anton Pann, Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Marin Preda, îi cercetează pe toți cu dragoste și învață de la ei. Scrie o „Cântare mângâioasă la numele de Cârlova”: „Doamne, Cârlova, mai stai.”
Cartea lui „În dulcele stil clasic” este rodul iubirii față de poeții înaintași care i-au fost învățători și cărora le arată prețuirea.
Încerc uimire față de cultura noilor generații care își închipuie că pot trăi rupându-se, smulgându-se din rădăcină, fără sevă, producând efemere creații.Vulgaritatea, prostul gust, abjecțiile- totul cu program- fac ca nihilismul actual să producă o cultură a morții limbii, nu a creșterii ei.
Noica spunea unui tânăr, în „Rugați-vă pentru fratele Alexandru” o poveste care avea ca tâlc faptul că cine ia altora apa vieții sieși și-o ia. Și ce este pornografia , împreună cu toate aceste curente noi, literare, decât a lua altora (generațiilor următoare) apa vieții ?
Nichita Stănescu arată care ar fi raporturile corecte dintre generații . Felul în care se raportează, de exemplu, la Ienăchiță Văcărescu este demn de urmat. Amintește testamentul pe care începătorul poeziei moderne ( „mai mare peste inimile noastre de poeți, Ienăchiță Văcărescu” ) ni l-a lăsat: „Urmașilor mei Văcărești/ las vouă moștenire/ creșterea limbii românești/ și a patriei cinstire” și comentează că „nu este poet de seamă în această țară și nu va fi poet de seamă cel care nu va căuta și nu va găsi măcar un drum vicinal întru sporirea limbii românești.”
Rămâne exemplar itinerariul pe care îl face Nichita , spre rădăcini, spre temelia ființei noastre, unde găsește un sens al creșterii spirituale pentru un popor. Acum, din păcate, s-a pierdut sensul culturii, iar despre creșterea limbii românești- nici vorbă.
Este creștină ideea pe care o are Nichita despre poezie. El spune că „poezia nu este numai artă; ea e însăși viața, însuși sufletul vieții.” El afirmă că „poetul autentic exprimă poezia din oameni” și că „ fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”.
Învierea sufletelor noastre întru poezie, întru lumină –scoaterea lor din neant nu este posibilă decât urmând calea bobului de grâu-care s-a îngropat în pământ, căutându-și rădăcinile, adâncindu-se în sine, căutând esențialul.
Lecția lui Nichita - lecția pascală- este că avem de învățat de la cei asemenea nouă, care înaintea noastră au parcurs drumul și știu să ne arate calea.
Aceasta este libertatea celor ce vor să se orienteze bine : de a urma și învăța, de a se descoperi pe sine în adânc. Aceasta este legea creșterii și a vieții, legea celor ce înviază întru iubire: de a nu se rupe de rădăcini, de a nu alege efemeritatea, ci veșnicia dragostei.

Articol editat in saptamanalul LUMINA de duminica din 29 aprilie 2007