Tresar ori de câte ori durerea îmi atinge ideile existenței.
Mă înconvoi,fără să tulbur starea de veghe a subconștientului și pregătesc măsurile cuvintelor ce vor face loc binelui izvorât din preaplinul cosmosului intim.
Mă trezesc vorbind fără noimă,încorsetat de pliciuri de durere și vărs vorbele, în ideea de a scăpa de supliciul plin de teamă al cercului apăsător din jurul carnalului.
Beatitudinea stării postume durerii mă ridică pe culmea visării,apoi mă liniștește coborând în realul comun și transformându-se în clipe banale de viață.
Trăiesc intens pentru că uneori simt durere și realizez că viața bolborosește neîncetat în mine și în jurul meu.
Preîntâmpin prin vorbe colapsul ideilor.Mă încumet să visez și durerea dispare.Rămâne doar o apăsare pe sufletul trubadur și vorace în cunoaștere.
Visez și trăiesc în același timp.Sunt pentru că simt că exist.Realizez că doar gândul doare.