Privesc cerul îndepărtat, iar gândul despre infinitate, născut în mine, se aventurează în toate cotloanele universului coagulând și curbând relația timp-spațiu,în ideea de a fini marginile existentului și a încerca să străbată și să vadă metafizic ce este dincolo de aceste bariere.Spiritul meu uman mă provoacă într-o încercare,despre care știe de la bun început că nu are sorți de izbândă.
În fracțiuni de secundă trec prin lumi și nelumi și reduc totul la forma și dimensiunea unui glob de cristal.Văd în el pulsul vieții,în minusculi grăunți de nisip.
Îmi ridic privirea imaterială să observ în afară și atunci orbesc pentru că nu se mai vede nimic,nici întuneric.Nu am puterea să sar peste șanțul cunoașterii,dincolo,în supranecunoaștere.
Forțez gândul și în acel moment o lumină puternică mă străfulgerează.În adâncul Eu-lui plâng de fericire că pot călători nestingherit,însă sufăr că sunt limitat în cunoaștere.
Mă reîntorc în mine la mine,mă privesc în interior și îmi spun că totuși fac parte dintr-o specie, ce are puterea gândului la îndemână,pentru a vedea și înțelege dintr-un anume punct logic lumea,însă atât.Fără modificări de timp și substanță,fără cunoașteri ale supranecunoscutului.
Sunt om și sunt logic.