E uimitoare nevoia unor oameni de spectacol, nevoia de a avea in permanenta martori; chiar cand au o criza de disperare, ei se asigura in prealabil de asistenta necesara. Am cunoscut oameni care-si amanau zbuciumul sufletesc pana in clipa in care izbuteau sa-si adune spectatorii. Fara spectatori, suferinta nu se manifesta, suferinta nu iesea in lume si, ca orice spectacol care nu se bucura de interesul publicului, se amana pentru alta data... Sunt suferinte care se joaca mereu cu casa inchisa, sunt suferinte care nu intereseaza pe nimeni, sunt dureri care n-au succes la public. Sunt dureri aplaudate la scena deschisa. Malraux merge mai departe si sustine ca fara spectatori e greu sa fii si martir.
E interesant de remarcat ca, in suferinta noastra, noi urmarim, ca si in activitatea profesionala, succesul. Dorim ca durerea noastra sa fie bine primita, sa emotioneze si pe altii... De multe ori durerea noastra emotioneaza mai mult pe altii, si mai putin pe noi insine.
In tot ce facem noi, chiar si in cele mai intime reactii, simtim nevoia sa fim vazuti, stimati, aplaudati. Cineva insa marturisea ca daca se afla intr-o societate restransa, de doi sau trei oameni, se poarta posac si vulgar, dar daca numarul spectatorilor creste, devine in mod spontan delicat, inteligent si asa mai departe. Ce rost are - imi spunea el - sa-mi demonstrez calitatile in fata unui numar atat de restrans de oameni? El nu devenea sensibil decat de la zece oameni in sus. E trist sa vezi cat de vulgari si de greoi pot fi unii oameni cand stiu ca nu sunt observati, si cum se schimba brusc, cum devin la repezeala igienci si generosi daca isi dau seama ca cineva le acorda atentie. Din nefericire, multe din calitatile noastre, chiar si iubirea, se manifesta numai ca spectacol, cand luminile rampei se sting dispare si generozitatea.
Dar noi nu dam spectacole numai in prezenta altora, dam asemenea spectacole chiar si in fata noastra. Noi devenim spectatori incantati ai propriei noastre stupiditati. Spectatorii sunt inlocuiti cu fantezia vanitatii noastre: am vazut cu totii oameni care si in cea mai deplina intimitate isi dirijeaza gesturile; ei se simt incontinuu actori. Influentele exercitate de mediu sunt multiple; si atunci multi oameni nu mai stiu care sunt problemele lor reale si care sunt sunt problemele pe care le-au luat pe veresie de la altii. Noi nu imprumutam de la altii numai gesturi si ticuri, imprumutam de la altii probleme si suferinte. Foarte putine suferinte sunt ale celui care le marturiseste ca atare, trebuie sa treaca multa vreme ca sa facem descoperirea ca suferinta pentru care era sa ne ducem de rapa nici macar nu ne apartinea.
Nevoia de spectacol e, desigur, o dovada de superficialitate, noi gandim sa exteriorizam ceea ce inca n-am apucat sa intelegem. Nevoia unora de a falsifica realitatea devine atat de apriga, incat la cea mai anemica fasie de lumina se crispeaza si-ti reproseaza ca n-ai respectat - ca la teatru - conventia. Oamenii nu spun, de multe ori, ceea ce gandesc fiindca grija lor suprema e sa dea un spectacol reusit, sa-ti lase o impresie de neuitat. De dragul acestei mizere reprezentatii reusite, adevarul e sacrificat fara mila. Indepartandu-ne de propria noastra esenta, devenim tot mai tragici, dar acest tragism demonstreaza ca n-avem curajul sa ne privim drept in ochi si ca preferam sa dam spectacole. Suferinta care devine spectacol s-a rupt din noi si nu mai poate fi inteleasa.
Si eu am incercat multa vreme sa fac din viata un spectacol. Desigur, asta venea la mine din oroarea de suferinta, din sila profunda pe care mi-o starnea gustul pentru tragedie al multora. Eram si mai sunt convins si astazi ca viata trebuie sa fie in primul rand bucurie. De aici venea aceasta grija pentru spectacol, dar in aceasta grija pentru spectacol eu faceam abstractie de contradictiile vietii, de propriile mele contradictii, ignoram tot ceea ce impiedica reusita reprezentatiei. Obsesia mea era forma, si de dragul formei putin imi pasa de capriciile continutului. Unui gest sincer si cam stangaci exprimat, ii preferam o duplicitate care se manifesta pregnant. Experienta a esuat lamentabil - viata nu poate fi multa vreme un spectacol. Transformand viata intr-un spectacol, te instrainezi de viata, esti sclavul fanteziilor tale. Si, apoi, vin si marile incercari ale vietii. Poti sa transformi o criza de ficat intr-un spectacol feeric?
Cineva imi declara ca daca moartea lui ar fi transmisa de toate posturile de radio si televiziune - asa cum s-ar transmite un specatcol de gala - ar muri, stiindu-se vazut de toti oamenii, mult mai usor.
Poate fi moartea un spectacol de gala?
Cred ca prietenul meu se insala.