În prezent omul se bucură de noile descoperiri în mai toate domeniile – medicină, fizică, chimie, biologie, cunoașterea mediului înconjurător; tot ce ne înconjoară și nouă ni se pare acum ceva banal, tot ceea ce pare să ne ușureze viața. Însă toate acestea acționează și, în mod paradoxal , în sensul distrugerii omenirii. Și nu vorbesc de coșmarurile speciei umane: de poluare, bomba atomică, amenințarea clonării, viruși și boli create în laborator și scapate de sub control. Dezvoltarea științifică și bineînțeles economică a dus la apariția marilor orașe, marilor aglomerări urbane care au dus la unele modificări în comportamentul individual.
Iubirea de semeni este posibilă la un individ atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este suprasolicitată. Într-o asemenea aglomerare precum cea urbană, omul devine incapabil de a mai percepe aproapele său. Pentru a reuși acest lucru un individ trebuie să se concentreze asupra unui număr limitat de persoane – prieteni. Individul nu este structural capabil să-i iubească pe toți oamenii pe care îi întâlnește, oricât de întemeiată și etică ar fi acestă cerință. Astfel se realizează o selecție, ținând astfel la distanță din punct de vedere sentimental multe persoane care ar fi pe deplin demne de prietenia lui.
Una din explicațiile acestui fenomen ar fi moștenirea rămasă de la strămoșii noștri care trăiau și vânau în grupuri, triburi, care nu depășeau o sută de indivizi. Studii asupra agendelor de telefon ale omului din ziua de azi, arată că de-a lungul vieții un om, în mod constant, cunoaște în jur de o sută de persoane.
Principiul orășenilor “not to get emotionally involved” lansează o umbră asupra viitorului omenirii. Această ecranare continuă împotriva contactelor umane are ca rezultat o plafonare a simțurilor și o accentuare a manifestărilor de indiferență.
Aglomerarea multor oameni nu duce doar la fenomene de dezamăgire (prin eșuarea relațiilor interumane) ci declanșează și un comportament în mod nemijlocit agresiv.
Să ne întoarcem în timpul în care strămoșii noștri începuseră să vâneze în grup, când omul a devenit vânător cu spirit de cooperare și un cămin fix, când pentru prima oară a trebuit să-și apere teritoriul. Apoi când au început să se dezvolte structurile sociale, el a trebuit să-si apere poziția în ierarhie. Și mai târziu când a apărut familia – o altă formă de organizare – a fost nevoit să-și apere propriul cămin în interiorul tribului.
Odată cu timpul, loialitatea în vânătoare s-a transformat în loialitatea în luptă, ceea ce în continuare a dus la apariția războiului. Din vânători de necesitate, ne-am transformat în ucigași de pradă specializați. Următorul pas a fost cel de ucigași de rivali, luând naștere impulsul de a ne omorî adversarii.
Experințele făcute pe animale au dovedit că agresivitatea în interiorul unei specii poate fi amplificată prin înghesuirea indivizilor. Un exemplu din specia noastră este chiar închisoarea, unde sub influeța a doi factori (comportamentul deviant al locuitorilor și înghesuirea lor într-un mediu insuficient si restrictiv) apar fenomene aberante de agresivitate.
Nu cred că oamenii sunt structurați genetic pentru a trăi în aglomerări uriașe de mii de indivizi. Oamenii funcționează mai bine în grupuri tribale mici. Este evidentă lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în marile orase, care tinde să fie direct proporțională cu densitatea populației, și se explică de ce oamenii din orașele foarte mici sau din zonele rurale, sunt mult mai ospitalieri, mai politicoși și iși cunosc mai bine semenii.
Civilizația își are părțile ei bune; descoperirile făcute ajutându-ne în viața de zi cu zi dar totodată îndepărtându-ne de ceea ce noi am fost odată. Sentimentele de iubire de semeni, de compasiune pentru un individ necunoscut, ajutorul reciproc în afara situației când are loc o catastrofă, au loc din ce în ce mai rar. Dacă vrem ca lumea noastra să reziste timpului și chiar nouă, trebuie să încercăm să revenim ceea ce am fost odată, să revenim la inocența noastră sau cel puțin să urmăm o altă cale a evoluției...