agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9014 .



Despre dragoste și iubire +Teoria inceputului perp
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [marianioan1975 ]

2003-05-10  |     | 



Despre dragoste și iubire –Marian Ioan Ludus Mures [email protected] 14 Iunie 1998

Stropi de frumos se găseau pe crengile sufletului meu dar el nu se transformase încă în izvor.Eu sunt o nălucă.Lut și lumină.O ființă plină de toane.Un sălbatic plin de capricii și inconsecvențe.Vreau să-mi păstrez independența.Să trăiesc fără să dau socoteală nimănui.Trebuie să culegi din mine numai ceea ce-ți ofer.Nu să-mi ceri.
Dragostea este o plantă rară care se hrănește din sensibilitate.Trăiește din noutatea și prospețimea emoției.Ea este esența vieții.Comuniune spirituală,plenitudine și forță de creație.Numai cel care iubește patetic poate crea opere care freamătă de omenesc și poezie.Poeții au cântat-o,dar numai muzica poate exprima esența și jocul de nuanțe al iubirii.
Nu oricine poate trăi dragostea cea mare.Trebuie să fii un ales,un suflet deosebit,căci a trăi acest sentiment înseamnă a crea,a compune o muzică care izvorăște din adâncul spiritului,o muzică patetică ca o simfonie de Beethoven,când fiecare fibră a ființei se răsucește,se cutremură ca pătrunsă de un fel de vârtej al spiritului.
Ființa care trăiește marea iubire trece printre oameni ca o nălucă posedată de viața cea nouă care pulsează în ea.Marea dragoste înseamnă prezență continuă,un dialog al sufletelor care se regăsesc într-o supremă îmbrățișare.Îndrăgostiții duc cu ei o parcelă de divinitate.
Marea iubire,înseamnă contemplație,adică contopirea cu toate fibrele sufletului „celuilalt” pe care îl simți palpitând în tine ca o pasăre măiastră cu aripile rănite în vâltoarea vieții.Îți prind sufletul în mână și-l încălzesc cu dragostea mea.Sunt un arabesc de stări de suflet,o ființă clădită din cioburi.
Ceea ce roade rădăcina iubirii este obișnuința,tot atât de distrugătoare sunt comoditatea,stângăciile,insistențele pentru a-ți impune un punct de vedere.
Iubirea noastră poate trăi numai atunci când fiecare zi aduce ceva nou în dragoste:comuniunea unui gând necunoscut,un sărut dat azi-altfel decât ieri sau acum două zile-flori care au alt parfum și alte culori decât până atunci.Florile sunt antenele iubirii,ele emit și captează dragostea,o întinerește,o împrospătează,îi dă stropul de lumină și de viață care o fac să depășească greutățile de fiecare zi,căci ritmul vieții moderne omoară sensibilitatea,viața interioară.Iubirea este o lungă călătorie prin ținuturi lungi și stranii,fără oprire și fără întoarcere,este ca și când te-ai aruncat în gol în valurile unei mări necunoscute și plină de surprize.
Iubirea este o melodie pe care noi o purtăm cu noi-uneori discret,alteori intens-dar care nu dispare,nu poate dispărea pentru că este însăși ființa noastră.
La mine totul e construit din frânturi:frânturi de timp,frânturi de gând,frânturi de stări de suflet.
Zicea apostolul Petru:
„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste,sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.Și chiar dacă aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința;chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții și n-aș avea dragoste,nu sunt nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate:dragostea nu pizmuiește;dragostea nu se laudă,nu se umflă de mândrie,nu se poartă necuviincios,nu caută folosul său,nu se mânie,nu se gândește la rău,nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr,acoperă totul,crede totul,nădăjduiește totul,suferă totul.”
Dragostea nu va pieri niciodată.Proorocirile se vor sfârși,limbile vor înceta;cunoștința va avea sfârșit.
Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte;dar când va veni ce este desăvârșit,acest „în parte” se va sfârși.
Când eram copil,vorbeam ca un copil,simțeam ca un copil;când m-am făcut om mare am lepădat tot ce era copilăresc din mine.
Acum,vedem ca într-o oglindă,în chip întunecos;dar atunci vom vedea față în față.Acum cunosc în parte;dar atunci voi cunoaște deplin,așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.
Acum dar rămân acestea trei:credința,nădejdea și dragostea;dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Teoria începutului perpetuu



Începutul tuturor începuturilor se pare a fi duhul sfânt.La începuturile timpurilor, s-ar crede că umbla hebereu printr-un „univers al nematerializatului încă”.Și-i plăcea de minune să „copilărească” în sfințenia lui mută,să se prelingă „printre degete de curcubee alb-negre”.Și-așa pierzând adeseori noțiunea timpului s-a maturizat și și-a spus:
-Mă voi numi parfumul lui Dumnezeu,muzica Lui,alfabetul Lui transmis prin viu grai.
Dar pentru asta va trebui să mă întrupez,să mi se zică:
-Hei,tu cineva-ule,cu tine vorbim!
Fă-ne repede o ceată de îngeri ca să ne jucăm de-a începuturile cu ele.
-Eh,ce bine de voi celelalte duhuri.Tot timpul sunteți puse numai pe joacă.Am spus celelalte?Vasăzică nu sunt singur?N-am început începuturile de unul singur?Nu?Atunci hai să ne jucăm împreună începători autentici cu semn de întrebare după.
............................................................................................................................

Și duhurile au început întruparea prin îngeri jucăuși: „copii începutului concept de înger”.De ce?Pentru că Dumnezeu nu a practicizat încă conceptele începuturilor,pentru că nu le-a făcut pe jocuri niște lucruri serioase.
Mai apoi Dumnezeul „materializatorului” duh sfânt a început facerea lumilor.A atins,a suflat,a revărsat duh sfânt din Eul Său.
Se zice că mai înainte de începuturi a fost cuvântul.Dar nu orice cuvânt ci glăsuirea duhului sfânt din Dumnezeire.
Când acest Cuvânt a început „să fie scris”au început materializările.Dumnezeu a pus „cărămida temeliei ceva-ului” peste haos.I-a spus:-Stai UNIVERSULE în fața Dumnezeului tău și el i S-a închinat supus.Și așa Dumnezeu a călcat cu tălpile Sale peste începuturi.Și unde El a călcat au rodit miliarde de „cuprinsuri”.Din cuprinsuri au învățat bazele teoriei începutului perpetuu proorocii.Și ei L-au indicat corect în jocul începuturilor pe „Cel făr’de-nceput”.Și El,fiul Începătorului tuturor lucrurilor a dat definiția începutului perpetuu:ÎNVIEREA DIN MORÞI ȘI VIAÞA DIN VEAC.Și El a zis:-Eu și Tatăl una suntem.Eu sunt începutul și sfârșitul.Eu sunt viața veșnică și la Tatăl numai prin Fiul ajungeți.



Dacă m-aș transforma într-o „concluzie de început perpetuu” aș muri rugându-mă,m-aș răstini de Paște și m-aș picta ca un simplu decor la icoana Sfintei Treimi.
Începutul ăsta mai-mai că m-ar mântui!Nu?Dacă nu,m-aș așeza ca „vânzător”la Cina cea de taină și n-aș mai începe să îmbuc odată cu Mântuitorul din trupul Lui neînceput...

Cam ce am înțeles eu din bâlbâiala asta de „gângureli”:


Teoria începutului perpetuu pe scurt


La început se făcea că începea să plouă
Cu picături de duh sfânt la granița curcubeului nenăscut încă.
Așa a apărut lacrima haosului.
Peste toate zerourile din codurile acestea binare,
Dumnezeu a așezat un UNU.
Și nu L-a pus la întâmplare.
Și astfel „a luat ființă” temelia lumii începuturilor.
Apoi Domnul a rostit Cuvântul.
Din tăria lui s-au materializat alfabetele creației;
Într-o perpetuă zi a șaptea nelucrătoare
Care cuprinde în ea altele de caznă,
De joacă,de cuprindere și înglobare a fericirilor și vieții veșnice.
Dacă n-ar fi ele,celelalte duhuri jucăușe ale începuturilor,
Cine s-ar mai juca dea începutul perpetuu?
Cine i-ar mai înțelege regulile?
Cine s-ar mai împărtăși?
Cine s-ar mai ruga?
Și oare cine ar mai învăța litera a din alfabetul începuturilor?

Că Doamne tare bine le-ar mai sta mântuite la capătul scării cu începuturi,la cuprins,acolo unde îl văd pe acel mare Început perpetuu,
Păstor al tuturor începuturilor...Însă uneori nu-ți ajung pitrele drumurilor pentru a sparge ferestrele cetății cerurilor eterne.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!