Să lăsăm deocamdată America în pace. Sunt câteva exemple mai interesante de intoleranță, mai aproape- personalități reale în domeniile lor dar care își depășesc capacitățile și se erijează în cenzori cu drepturi absolute.
Acești caizi ai intoleranței au apărut imediat după marea ambusculadă din 1989 (ambusculadă=ambuscadă+busculadă) pe poziții categoric anticomuniste. Unii dintre ei, îmi aduc aminte de Stelian Tănase- habar n-aveau cu ce se consumă comunismul- pentru revoluția din 1917 fiind doar un schimb de focuri între bande bolșevice și bande menșevice.Dar nu contează faptul că atacau ceva față de care aveau prea puține informații- trebuia atacat, dărâmat, distrus. Ei apăruseră, ca Sfântul Duh, de nicăieri. Tot ce se petrecuse până în 1989 era greșit, toți eram vinovați, toți eram o masă de animale îndobitocite de comunism. Ei erau puri și adevărați. Aceste idei, reîncălzite de atunci încoace- erau în mod sigur nedrepte. Erau foarte partizane- îmi aduc aminte de o întrunire televizată cu studenții de la Sociologie parcă în care domnii Pleșu și Liiceanu vorbeau cu atâta dispreț de intelectualii epocii comuniste- și cu atâta admirație „comunistă” pentru tânăra generație, care, nu-i așa, avea să fie cu totul altfel. Nu conta că auditoriul intrase cu dosar la facultate. Nu conta că majoritatea nu știau nici măcar să scrie corect. Ei trebuiau adulați, flatați pentru ca, la rândul lor, să flateze pe marii fuhreri formatori de conștiințe- Șora, Liiceanu, Pleșu. Erau stupide- pentru că aceia care nu vroiau să fie îndoctrinați nu au fost. Cu toți cei 50 de ani de comunism. Este bine să amintim pentru tinerii cititori faptul că lumea citea sub comunism. Dorința de lectură, dorința de cunoaștere era ceva care nu ne-a fost luat- nici de Dej și nici de Ceaușescu. Iarăși, e bine de amintit că existau , ce-i drept, doar la București, lucrurile minunate care se numeau Biblioteca Americană, Biblioteca Franceză, Biblioteca Engleză; nu existau restricții în a intra în acele biblioteci, în a împrumuta cărți. Nu existau restricții în consultarea periodicelor.
Caizii intoleranței își permit să judece pe toată lumea. X e comunist, jos cu el. Y a fost securist, nu putea să nu fie securist. Z miroase. Þ are coadă, știm noi sigur. Domnul Pleșu, un intelectual stimabil în domeniul său, pe care-l respect pentru revista Dilema, jalnic atunci când apără intervenția americană în Irak e cel mai bun exemplu de astfel de judecător. El știe tot, el poate să furnizeze judecăți categorice față de toată lumea, de la Pruteanu și până la Buzura. El este arbitrul suprem. Nu contează că în magistrala lui aroganță patronează exact aceleași maniere comuniste pe care le condamnă- a se vedea Colegiul Noua Europă și transparența în acordarea burselor NEC.
Singurele valori ale caizilor intoleranței sunt ei înșiși. E curios cum au supraviețuit și s-au dezvoltat în porcăria comunistă- e curios cum au putut să învețe, să gândească liber, au dus-o destul de bine-și toate, nu-i așa pentru că marea masă de proști au fost îndoctrinați pentru 50 de ani de comunism.
Caizii intoleranței nu au construit nimic. Absolut nimic. Poate doar revista "22". Au distrus însă, în mod sigur, respectul de sine al multora din noi. "Dacă așa spune X...cine ești dumeata să-l critici ? Cum de-ți permiți dumneata să ai propria dumitale părere ?"
Caizii intoleranței nu acceptă alte păreri, nu acceptă o atitudine dilematică. Ei trebuie să aibă întotdeauna dreptate. Cel mai simplu mijloc de a-i elimina pe ceilalți este să-i acuzi de comunism.Este o atitudine care (deși la noi e plictisitoare) la finanțatori străini nu dă greș niciodată.
Caizii intoleranței disprețuiesc profund intelectualitatea tehnică. Ea pute- probabil- pentru că a fost mai puțin încărcată cu ideologie decât absolvenții de Uman. Ea nu contează- și așa am ajuns să avem o țară condusă de avocați.
Caizii intoleranței ne-au condus ca, la 14 ani de la revoluție viața noastră intelectuală să fie mai mizeră decât în cele mai rele clipe ale comunismului. Pare șocant ? Uitați-vă la câtă lume cumpără cărți, față de 1989. Dar, nu-i așa, cartea este un lux, cartea este doar pentru elite. De ce să coste o carte 5 lei ? (Biblioteca pentru Toți).De ce să coste un album de artă 40 de lei (Aivazovski-achiziționat în 1986) ? E normal să ne îngrășăm și să ne îmbuibăm din dorința de carte. Eventual, să spunem prostii și să afirmăm că și în Vest e la fel. Ei bine, nu e! La un salariu de 3000 de Euro, o carte în format paperback nu depășește 10 Euro. Există albume de artă foarte frumoase care se situează în jur de 30-40 de Euro.Ceea ce, dacă ne comparăm cu salariile noastre în 1989 e foarte aproape.
Din păcate, se dorește să ni se bage pumnul în gură. Vor fi doar câțiva aleși, câțiva conducători. Restul, vom avea dreptul la manele, telenovele și la Sandra Brown.