Nimic nu mă poate opri să-mi scriu condiția umană așa cum au făcut-o două mii de ani cei care nu au știut cum să tacă; și totuși nu vreau s-o fac, nu neapărat din pudoare, ci din silă față de ce aș putea deveni dacă aș ceda măcar o clipă ispitei nespuse de a fi eu însumi, un muritor plin de patimi care nu pot fi satisfăcute cu adevărat.

De aceea aștept cu nerăbdare clipa în care răceala ninsorii care se apropie mă va ajunge din urmă. Până atunci, învăț să aștept și să devin eu însumi, dezpovărat de clișeele culturale, de cei douăzeci și ceva de ani de educație continuă care m-au ajutat să înteleg unde se ascund secrete și unde nu ar fi trebuit să-mi bat capul, pentru că folosirea propriei înțelegeri m-ar fi scutit de povara de a ști că am irosit câteva minute din viața mea trecătoare.