Iata ce imi propun : sa scriu un eseu in care sa incerc sa-mi explic in primul rind mie insumi si mai apoi celorlalti, de ce poezia zilelor de astazi e atit de fada, de ce n-are ea substanta, de ce nu poti citi poezie actuala fara sa-ti pui in ambitie s-o faci, de ce poetii de azi plictisesc – iata nivelul de jos, primul nivel, sentimentul care a stat la baza eseului de fata. La un nivel superior lucrurile arata altfel, chiar daca in substanta e una si aceeasi problema : de ce se scrie astazi poezie fara un obiect poetic care sa-i de sens, s-o faca digerabila si sa-i ofere o substanta poetica reala, palpabila, concreta, si nu una inchipuita. Frustrarea de fata nu cred ca e doar una personala, ci oricine de azi o incearca. Simtul comun, acel common sense in care filozofii englezii au avut atita incredere, isi spune aici cuvintul : lumea nu citeste poeti actuali pentru ca nu-i intelege, si, intr-adevar, dincolo de stupiditatea vulgului, nici n-ar avea ce sa inteleaga, pentru ca azi se scrie poezie fara nici o noima.
Incursiunea saizecistilor in domeniile abstracte si reci ale mintii parea, la sfiritul anilor ’80, incheiata. Poezia anilor ’90 reia insa poetica rece si, adeseori fada, a anilor ’60, ducind-o la extrem parca. Dealtfel anii ’90, atit sub influenta lui Gellu Naum si a suprarealismului “abstract” practicat de el in ultimele volume, nu a suprarealismului “viril” caracteristic momentelor lui de virf, cit si sub influenta, pe alocuri nefasta, a lui Nichita Stanescu, influente intarite de revirimentul unor scriitori destul de reci ca Cioran sau Eliade, in detrimentul unui Camil Petrescu sau Mihail Sebastian, au dat o poetica ciudata si rece, lipsita de orice miez. Nimeni nu poate mentiona nici un poet mare al anilor ’90 pentru ca asa ceva nu exista, pentru ca anii ’90 n-au avut realmente un stil al lor. Poetica vaga e poetica de azi, poetica obiectului indefinit, nu indefinit intr-un sens pozitiv, ci negativ, poetica debusolata, poetica lipsita de obiect mai precis.
Ceea ce se intimpla astazi trezeste o intrebare absolut fireasca, o intrebare care celor de ieri li se parea retorica, redundanta : poate exista poezia fara un obiect poetic asupra careia sa se rasfringa? Si prima demostratia e chiar ceea ce se intimpla astazi : NU. Nu poate exista poezie inafara unui obiect poetic. Eul poetic nu-si este autosuficient, eul poetic necesita un obiect pentru a crea poezia, insa eul poetic poate sa-si determine, sau chiar sa-si creeze in anumite conditii obiectul poetic si singur.
E o problema care unora li s-ar parea prea abstracta pentru a fi demna de reflectat asupra ei, prea “filozofica”. Insa altora, mai inclinati catre asemenea lucruri, ea li se pare cit se poate de practica, de actuala. Dealtfel absenta obiectului face poezia de astazi aproape imposibil de digerat. Cine a citit Tristan Tzara poate face diferenta - si-or fi propus dadaistii sa fie greu de digerat, insa acest “ideal” a fost implinit abia azi.
Dealtfel adevaratul dadaism e azi. Mai mult decit un dadaism al cuvintelor, cum s-a practicat in perioada dada, astazi avem de-a face cu un dadaism al substantei. Nu e in ceata cuvintul, ci mintea care-l gindeste, discursul poetic insusi. Si avea dreptate George Calinescu sa nege valabilitatea programului dadaistilor : era doar vorbe atunci, pentru ca un dadaism adevarat nu s-a practicat la virf. Nici nu avea cum, pentru ca Tristan Tzara era poet, si inca unul mare.
E foarte discutabil, pentru unii, acest atribut, pe care eu il vad ca esential, al poeziei: acela de a nu-si plictisi cititorul. O poezie ca nu spune nimic demn de retinut e o poezie care nu exista. Versurile insirate pe hirtie, foile umplute aiurea, metaforele aruncate in vint n-au nici o valoare. Si sunt unii care inteleg aceasta lectie, si profita de ea, mai ales in proza. De ce e atit de vehiculat numele prozatorului Paulo Coehlo? Un scriitor de mina a treia vehiculat de oameni care frecventeaza cenacluri sau termina facultati de specialitate, personaje de la care ai anumite pretentii. Pai Coehlo e un pigmeu pe linga Sebastian sau Petrescu. Si la fel si Garcia Marquez in mai toate romanele sale. Poetica debusolata a unor scriitori cu potential, dar pierduti in planul substantei literare, ne obliga sa inaltam piticii. Sau muzica clasica actuala, care are si un festival anual al ei la Bucuresti, muzica ce te forteaza sa inchizi radioul si care nu valoreaza nici cit trei atingeri ale pianului pe un Brahms sau un Schumann. Or fi admirind impresionistii si simbolistii pe japonezi, dar muzica actuala este efectiv japonizata. La fiecare festival sunt invitati in majoritate personaje din acea indepartata tara, si aproape ca se cinta doar la instrumente traditionale japoneze.
Mai bine ma opresc aici. Voi incheia cu o poezie insa, cu o poezie a unui poet pe care, trebuie sa recunosc, nu l-am descoperit de prea mult timp, dar pe care acum il consider unul dintre geniile acelea
absolute, nu ale poeziei, ci, mai mult, ale simtului poetic : voi incheia acest eseu cu o poezie de Heine.

Doamnele-acestea stiu poetii
Sa-i cinsteasca tot mereu;
Intr-o zi sa vin la masa
M-au poftit cu geniul meu.

Ah, ce supa minunata,
Ce vinaturi mi-au turnat!
Gasca, ce sa spun?... divina!
Si ce iepure-mpanat!

Tot vorbeau de poezie
Pana ce m-am saturat.
Si le-am multumit de cinstea
Mare, ce mi-au aratat.