marlena braester [marlena]

... Le poème est de toutes les eaux claires celle qui s'attarde le moins aux reflets de ses ponts


Marlena Braester, de formație lingvistă, scrie poezie în limba franceză, pe care si-a ales-o ca expresie poetică. A publicat pănă acum trei volume în Franța, LA VOIX, ELLE ABSENS, OUBLIER EN AVANT și în curând îi va apărea următorul volum: LA LUMIERE ET SES OMBRES. O altă parte importantă a timpului o consacră traducerii, în special de poezie, conduce și un atelier de traducere în Israel.

A tradus în românește două cărți de Amos Oz, cel mai cunoscut prozator israelian, apărute în ultimii ani la Ed. Univers. Scrie o poezie cerebrală, nu lirică, dacă e să ne luăm după unii comentatori, cerebrală dar foarte sensibilă. Poeta e închisă în sine, greu de patruns în interiorul ei sufletesc. În ultimul timp a hotărât să traducă mai puțin, pentru a se ocupa de scrierile ei.

Pe Agonia în franceză, coordoneaza pagina COMUNITATI - scriitori israelieni de limbă franceză, în care prezintă scriitorii recunoscuți și în Europa vorbitori de franceză, dar și poeți israelieni consacrați traduși în această limbă.

Poeta trăind în mijlocul timpului simte necontenit rumoarea tăcerii tulburi descernând posibilul de imposibil, realizabilul de ceea ce nu e realizabil pentru momentul și locul în care trăiește: furtuna de nisip mimează / torente întortocheate / craterele de nisip mimează / cratere încremenite. *** Numai cine a trecut prin atari frământări își dă seama cât de mult ele îți împart sufletul.

Doar lumina cu umbrele ei poate defini sensul fiecărei plăsmuiri poetice, precum și configurația totală văzută funcționând potrivit mentalității fiecăruia. Este un lucru gingaș să pătrunzi într-o lume plină de linii frânte uneori fără răspuns, mai ales când este vorba de lumea fanteziei poetice: nici o oră / a după-amiezii / doar așteptare / nici măcar așteptare / doar trecerea așteptării / doar / inerția timpului / doar / lumina cu umbrele ei. ***

Poeta ca o mare urmăritoare de adâncime, descoperă nucleul dintre nopți din iradierea undelor în personalitatea și individualitatea sa: care dintre nopti / aceea / / cu ochii largi deschiși / cea care / ni se lipește de retină / iradiind / cea în care / se nasc ritmurile / din iradierea undelor / tăcerii limpezi. ***

Rostul oricărei adevărate biografii a unui autor este să-ți dea o înlănțuire de fapte sigure, pe temeiul cărora să poți lămuri și controla ceva mai mult decât fiecare din aceste fapte. Felul statornic al poetei de a vibra în atingere cu lumea, cutele adânci ale sufletului personalității ei ne sunt suficiente pentru a se descoperi în fața cititoului, doar prin versul ei: sunetul / se smulge / sunetului / înalt rotund / apoi oval neliniștit / se descompune / într-o lentă vibrație / grav murmur. ***

Apariția poetei în carne și piele, trezind curbele mișcătoare ale corpului, reușește marcarea tonurilor, structura imaginii și succesiunea lor în corelații subtile, indiferent de zona de proveniență a versului: trezind curbele mișcătoare ale corpului / între carne și piele / unda informă / pielea în așteptare / se lasă arsă de nisip. ***

Marlena rămâne unul din locurile privilegiate prin care irumpe la suprafață starea freatică a spiritului său. Ea se relevă în poezie ca document simbolic esențial pentru finalitatea inaparentă a evenimentului, pentru constituirea sa în destin: în oblica eschivare / a umbrei / după-amiaza / zid / floare / noi / zidul floarea / noi înșine / zidul înflorește / floarea / împreună cu noi. ***

Poate fi considerată un areholog al clipei recuperatoare, identificând resorturile ei adânci și deopotrivă codificatoare ale revelațiilor prilejuite de anatomia sa poetică: omul în contur de nisip și aer / se estompează / s-a oprit / doar tremurul / nisipului în aer / aerul prin nisip / începe uitarea / uitarea înaintează / dar nu era decât / o boare / lentă / urmându-și / propriile urme. ***

Poezia sa dezvăluie subteranele poeziei și simultan învăluie prin simbolurile sale în propriul limbaj. Pentru a pătrunde dincolo de cuvinte în universul poetei trebuie să descifrezi limbajul poemelor a căror operație de incifrare nu este altceva decât pură, misterioasă, fascinantă, derutantă ( precum nicipurile mișcătoare ) structurare în sistemul poetic al Marlenei: clepsidra / sugrumă întregul deșert / piatră cu miez de nisip / nisip cu miez de piatră. ***

Culmile valorilor te cheamă spre înălțimile lor, vederea și estetica își cer drepturile pe când materialul ( poezia ) cere la tot pasul s-o întregești să o conturezi analitic sub raportul rezistenței. Starea de a fi a poetei Marlena Braester este starea de poezie. Din dimensiunea spiritului ei ea reușește să înfioare cu abisurile, obligându-l pe cititor să se identifice până la jertfirea sinelui: imaginile nu se mai întretaie / deșertul se retractează / nici zi nici noapte / lună soare stinse / umbre întretăiate de umbre / se va stinge deșertul. ***

Poezia deșertului trebuie așezată la locul înalt care i se cuvine. Marlena împrospătează și înflorește deșertul prin rafinament, redescoperire, reînnoire, invenții, alcătuiri și alianțele de cuvinte care sunt de o originalitate și de o forță aproapte titanică, prin surpriză, farmec și gândire poetică: înăuntrul / nervurilor labirintului / tuneluri fosforescente / respiratia / traversând / lumina lichefiată / numai să nu ne oprim / respirația. *** O gândire profundă și elegantă, uneori sugerată și descifrabilă, dar și rămasă într-o zonă de mister, poate pentru a ispiti și deștepta mereu cititorul.

Gura poetei sângerează continuu de nașterea cuvintelor. Prin puritatea de cristal a sentimentelor trăite în orizonturi ascultând crisparea rădăcinilor găsește mereu surse și resurse de exprimare: ascultând dar / nu / sunetel / ascultând / trecerea insonoră / în strigătul surd / peste tot present / ascultând distanța / ascult / crisparea rădăcinilor / care nu vor fi trăit / mai departe de ele însele / ascultând / ca și / privind. *** Cuvintele ne strunesc gândirea și aștern drumuri pentru a pătrunde sub puterea unei vrăji de neîntrerupt – deșertul. Marlena trăiește în interiorul poeziei, încât viața sa reală se estompează până la confundare.

Ca într-o rotitoare joacă aparentă, poeta își asumă libertatea cuvintelor, înșirându-le, frângându-le neașteptat, refuzându-le sensurile obișnuite, dându-le contururi plastice pline de limpezime și viziune: în mine / nu e destul loc / pentru setae / care inundă corpul / reînnoind catastrofa / primitivă / a trecutului ei terestru. *** Ritmul deșertului, ritmul lumilor trecute, viitoare dă poeziei Mrlenei misterul și inefabilul și acea halucinație a cuvintelor: între / timp / privește-te în ecou / fixând vâltoarea. ***

apoi
am atins piatra smulsă deșertului
și nisipul viitoarelor deșerturi
mi s-a lipit de degete
fire de nisip
și de memorie
în armonie minerală
memorie întoarsă
față în față
piatră deșert
în uitare-memorie
zi și noapte
sub piatra cea roșie
se așterne un strat de praf roșu
piatra se înconjură de viitorul deșert
zi și noapte
sub piatra verde
se așterne un strat de praf verde
piatra se înconjură de viitorul deșert
noapte zi
sub piatra roz
se așterne un strat de praf roz
zi noapte
noapte zi
se așterne viitorul tuturor pietrelor***

Armonia intimă a versurilor cu lumini și umbre îmi aduc în aminte cuvintele lui Lucian Blaga: nimic mai rar decât un om care are priviri deschise pentru întregul lumii.


Poeta își trăiește poezia sau se lasă trăită de ea ! ?


Deșertul înaintează, e o evidenta. Ca un mesaj fatalist al realitații ambiante. Suntem în pelerinaj înăuntrul grăuntelui de nisip al vieții noastre. "Oublier en avant" este o promisiune poetică, un fel de profeție, în versuri ritmate de fluxul unui deșert chinuit în care vocea și ecoul revin fără încetare: autoarea subliniază ceea ce noi am vrea să uităm. Marlena Braester nu greșește, omul e pericolul idealului de frumos în căutarea succesului, progresului, asta în detrimentul mediului care ne înconjoară.

Voi reda mai jos un fragment (în traducere) din cuvântul poetului belgian Christian Hubin, unul din cei mai importanți poeți de limbă franceză, apărut în revista Continuum no 1, Revista Uniunii Scriitorilor Francofoni din Israel.


O poezie iradiată de către deșert

Titlu paradoxal și frumos : "uitarea dinainte"
Dacă trebuie să-mi dau cu părerea despre caracteristicile poeziei (poezia lui MB), aș sublinia că ea fuge de lirism și în particular de lirismul autobiografic; în schimb, poezia ei e o marturie a ceea ce am putea numi "fascinația elementelor în ceea ce posedă ele în același timp: insesizabilul și absența"
Toate poeziile Marlenei sunt iradiate de către deșert, mare, piatra, nisip, este o poezie a vidului; dar nu a vidului sinonim cu neantul, dimpotrivă.

Oublier en avant: deșertul înaintea noastră, deșertul în noi, numai în condițiile astea el ne vorbeste.



În continuare întregul cuvânt al lui Christian Hubin, în limba franceză, cu speranța că va aduce în inimile tuturor celor care o citesc și o apreciaza pe poeta Marlena Braester un crâmpei din căldura zilei de azi:



Une poésie irradiée par le désert

Marlena Braester, Oublier en avant, Editions Jacques Brémond, 2002.

Lauréate du prix Voronca de l’an dernier, Marlena Braester vient de voir paraître son recueil aux éditions Jacques Brémond sous un titre paradoxal et très beau : « Oublier en avant ».
Parlons de la mémoire, sobrement. Marlena Braester nous vient d’Israël, mais au-delà, elle vient de la Roumanie, dont une œuvre encore, une de plus, confirme le tribut remarquable à la littérature française et particulièrement à la poésie. Elle vient donc précédée et comme protégée par l’ombre du grand Ilarie Voronca. De sa poésie à lui, je sais peu. Ce qui m’a frappé, c’est son enthousiasme, sa générosité, son lyrisme tout entier nourri d’humanisme, de confiance, en dépit de la fin tragique que l’on sait.
Un signe des temps, dont il serait dangereux et abusif de tirer trop vite des conclusions, c’est que Marlena Braester me paraît très représentative de sa génération à elle, dont les préoccupations, la sensibilité poétique diffèrent grandement . Si je devais m’en tenir à quelques traits caractéristiques de la poésie telle que nous l’entendons aujourd’hui, je soulignerais qu’elle se nourrit de très peu : elle fuit le lyrisme et particulièrement le lyrisme autobiographique. En revanche, elle témoigne de ce que l’on pourrait appeler la fascination des éléments dans ce qu’ils ont à la fois d’insaisissable, d’absent.
Tous les poèmes de Marlena Braester sont irradiés par le désert, la mer, la pierre, le sable. En somme (et sans vouloir du tout en restreindre la portée), c’est une poésie du vide. Mais non un vide synonyme de néant, d’absurde ; tout au contraire, c’est une présence réelle des choses défiant d’être nommées. Et la modernité de cette démarche est dans le sentiment (communiqué à tout instant ) qu’elle va buter contre ses obstacles. Je tiens pour la parole même (comme Bernard Vargaftig ) celle qui débouche sur la métaphysique, sans discours, sans théorie ; celle qui, de l’intérieur du vide, se heurte aux limites qui sont celles de la conscience et celles du langage. Pour preuve, ces quelques brèves citations:

je tourne autour du poème
emmuré dans l’insonore
j’écris d’abord
le dernier mot du poème
pour retrouver le commencement
de la lumière
qu’il avait mis
dans la voix

( …)

le désert est né aveugle
un son a décomposé l’image
sans voir que je vois

Et encore, pour celle qui résonne à travers Marlena Braester :

la pierre s’entoure de son désert futur
nuit et jour
sous la pierre rose
s’apaise une couche de poussière rose
jour et nuit
nuit et jour
s’apaise l’avenir de toutes les pierres

Oublier en avant. Comme une destination qui allège, supplée. Désert devant nous. Désert en nous. A ces conditions seulement, cela parle.


CONTINUUM NO1 REVUE DES ECRIVAINS ISRAELIENS DE LANGUE FRANCAISE



L'E - NOVATEUR



Oublier en avant : Et le désert avance... Par Marie-Laure Vallée

Le désert avance, c'est une évidence. Comme un message fataliste de réalité ambiante. Nous sommes en pèlerinage dans le grain de poussière de nos vies, vers des riens futiles qui nous abreuvent pour mieux nous aveugler. Etrange miroir que le sable du destin. et dans la gorge pas assez de place pour la soif. Avides de tout serions nous tombés dans un gouffre atone où le corps s'enfonce, donc l'esprit ?
Au loin, la ville troublée par le regard. Lumière et ombre. Lenteur assurée. Accessible ou non, elle n'aura rien de concret à offrir. Encerclée par le désert qui progresse, elle sera bientôt ensevelie. La chute dans l'abîme. La voix nous devance, comme le visage ou la poésie ensablée. Plus nous voulons la lire, plus elle s'enlise. Entre le sable et l'homme : l'air enfin libre, pourtant où commence l'oubli qui avance.
Faire alors de son stylo une plume de sable pour écrire le poème silencieux comme le désert afin de mieux nous retenir, et retrouver nos repères. Si "le désert ne voit pas, il se souvient" : avant était l'océan. Seule la vue sait tendre l'oreille, néanmoins l'attente indifférente finira par nous brûler et de nos corps assoiffés le désert aura raison

Quand l'homme aura saisi l'histoire de ses propres mondes passés et à venir, alors petit point posé sur le sable emprisonnant ses échos, il fixera "le vertige". Mais restera, sous le grain de sable, le devenir de toutes les pierres, précieuses, comme un ultime espoir de vie.
"Oublier en avant" est une promesse poétique, une prophétie en quelque sorte qui interpelle le lecteur par le noir dessein de son message en vers rythmés par le flux d'un désert oppressant dans lequel la voix et l'écho reviennent sans cesse. Si ce n'est par l'eau, nos ères futures se verront emportées par le désert.
L'auteur souligne ce que nous voudrions gommer. A moins que la lyre ne vienne nous sauver de nous - mêmes, encore faudrait- il que nous sachions la voir pour la saisir.
Marlena Braester- qui a reçu le prix Ilarie Voronca pour son recueil - n'a pas tort. L'homme a perdu son idéal du beau, du bien préférant le confort douillet d'une vie établie par le quotidien, à la recherche du succès, du progrès. Ceci au détriment de ce qui l'entoure.
Sans doute avons nous oublié les valeurs basiques de l'existence pour nous concentrer sur notre réussite personnelle, mettant de côté ce qui nous gêne ou peut paraître désuet aux yeux de la société qui en a décidée ainsi, car il faut suivre le courant au risque de s'y noyer. Alors, avant que le poème d'une fin annoncée ne devienne réalité avancée, interrogeons- nous.


Editions Jacques Brémond, Le clos de la Cournilhe, 30210 Rémoulins - Sur - Gardon.