Sunt seri cand ni se transmite-n interior mirosul tamaios si catifelat al tacerii. Toate vocile sunt ale trecutului, toate lucrurile canta tacerea si trecerea. Cand sa mai spui ceea ce trebuie spus? Cand sa mai recunosti pestii marilor si copiii pamantului? Privim neputinciosi si retrospectiv cum copiii devin copaci, infloresc parinti si se transforma in uitare. Si apoi avem senzatia ca mainile ni s-au umplut cu pamant, cuvintele au devenit pietre pe limba.
Cenusa tacerii ne striga umbra, desi in fiecare clipa preferam sa ne cheme cercul iubirii. Norocul omului consta in realitatea ca nici un cerc al iubirii nu se face cu compasul gandului; linistea interioara e o oaza a inimii, si e ocolita de caravana ratiunii. Si cum la miezul noptii formele seamana intre ele, neputinta ne indeamna sa alungam nepasarea din fata uimirii, si sa aducem limpezime in zenitul trairii cu bucurie sau cu suferinta. Tacerea ne invata sa deosebim continuitatea de rutina. Or, numai tacerea inimii ne ofera ordinea care ne orienteaza, ne conduce in sarcinile vietii. Dar cum se-asteapta iubirea adevarata? Tacerea ne inflacareaza atat atunci cand zborul nostru e infrant, cat si cand ruga se face in genunchi. Peste campurile de umbre albastre simtim de multe ori facla inalta a trupului cald, ne jertfim pentru dobandirea limitelor, incercam sa facem ceva pentru cititorii nostri din stele. Cand e liniste in jur, pornesti intr-un prea departe, gasesti ganduri in nemarginire. Si cate ganduri de fulger sunt lasate ca o pedeapsa, ce viata cu imagini furate mai avem!
Adevarata cenusa a tacerii te arde cand ti se intampla sa asculti sufletul tau indragostit de altcineva decat de tine insuti. Ramai pe insula singuratatii si speri ca valurile vremii sa iti aduca la tarm o noua iubire. In orice inceput patima indoielii poate stinge vulcanul sangelui si tacerea ne pune fireasca intrebare: de ce ne framanta simtaminte care fac rau si altora si noua? Istoriile noastre in iubire sunt pe undeva legate... Poate ca simetria rezulta numai din fapte! Dar exista speranta ca, daca ne cunostem bine inima de zeu din corpurile de muritori, nu ne vom insela niciodata. Astfel, vantul de miazanoapte nu ne pustieste gradinile, viermii nu afla intrarea in cetate. Lipseste totusi hartuirea naturii, acel deodata!...Si-atat!
Tacerea ne intinde mana plina si nu e nimeni care sa primeasca. Pana si mainile care impletesc coroanele de spini sunt mai presus de mainile noastre, ale celor care nu fac nimic, ale celor care nu stiu sa gazduiasca linistea in palme. Palma cauta neodihna lacrimilor care nu ne-au ramas de scuturat si s-au prefacut in roua. E ajutata glia sa lucreze tainuit la fecundarea semintelor noastre. Dupa cum semintele viseaza sub roua sau zapezi, inima noastra viseaza la primaveri. Vara este mult mai ciudata: cad din cer luceferii-cascada si ne strica linistea din jur...Jarul devine cenusa.
Secundele se pun sa sparga suprafata neintelegerilor ratacite in cioburile nerabdarii, iar rasaritul, desenat din nemarginitul ocean al dorintei, vibreaza mangaierii aripii de inger. La procesiunea vietii cerul e spart de viteza in tacere a fiecaruia! Ne adunam in cate sapte cosuri ca resturi ramase de la ospatul cu paine al Domnului, dar stam cu teama sa nu vina in continuare alte cascade, alte ploi de stele care sa ne spele si sa ne identifice cu raurile cosmice. Ce naivi am fi sa credem ca mai avem vreo sansa sa nimerim intr-un card de pasari! Voi, mari de maine, ceruri nedescoperite, ajutati-ne sa gasim un animal care sa nu geama cu glasul nostru. Alegeti-ne in liniste intre scrierea unei poezii si extazul poeziei nescrise, dar sa faceti alegerea potrivita!
Nu cred ca am mai avea vreun crampei de teama pentru ceea ce vine daca am sti cum se impaca in zori cenusa tacerii cu lumina bizantina, un inceput de deflorare, petala cu petala...