Sa nu ne mai intrebam de lucrurile mari, adica de cele neintelese. E inutil si dureros sa cauti ce nimeni n-a gasit. Da, inutil de dureros sa pieri si nimeni sa nu stie cum ai simtit si cat de mult ai dorit si cum toate acestea ti-au innebunit mintea, naruindu-ti gandurile, acum traind si asteptand finalul posac si scarbit de-atata ingustime.
In loc de mai mult, ai dat de din ce in ce mai putin, iar putinul ramas e un om simplu; atat cat ii trebuie unui om sa-si amane destinul de azi pentru cel de maine, ori pentru o zi uitata, propice unei inmormantari anoste.
In disperarea omului de-a fiinta, de-a popula un loc, fie el si infim in aceasta lume, implinirea lui e descompletata de eterna sa nemultumire; mereu frustrat de-o parte a identitatii sale. Un vis morbid ii poate spulbera fericirea, il poate revela tragic, depersonalizandu-l, furandu-i somnul lin, subjugandu-i fiinta. El este atat de putin, e incercat si incearca atat de multe.
Granitile gandirii, sunt infinite pe-o portiune limitata, intre care gandim profund la lucruri banale care ne spun ca aparenta pe care-o vedem, nu poate fi mai mult decat este, ca gandirea noastra nu poata deschide ochiul ce vede dincolo de aceasta aparenta.
Sunt oameni care au schimbat destine; priviti atent, nu sunt mai mult decat niste pagini de istorie, pe care le invatam in scoli, fara a intelege nimic. Cu stiintele exacte, e un pic altfel, dar cati stiu povestea celor invatate?
Oamenii si cultura dispar, sau se degenereaza, gandurile noastre haotice raman, iar din particulele lor mici jucause, se formeaza haosul. Un haos perfect in care noi suntem suspendati de-o margine a infinitului, mereu singuri, mereu cautand pacea eterna si densa.