.






o lume abătută mergând în totală neștire străbătută de fiorii unui timp ce nu găsește salvarea înghesuită între toți elia nu mai suportă începe să alerge țipând cei din jur se dau la o parte surprinși ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd țipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una și încă una se revoltă isteric bărbații micșorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuțite mai greu de suportat nu au unde să fugă își astupă urechile alții cad în genunchi sfârșiți


femeile simt în ele pofta de tăcere cum crește din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar și pornesc mai departe către oriunde



elia își aude optimismul de parcă ar fi un arcuș pe corzi dezacordate
.









atinge aerul cu palmele îl mângâie ca pe o ființă vie