Am crezut ca sunt îndragostită de tine. Nu știam de ce, nu știam cum s-a întamplat, știam doar ca simțeam ceva nou și că parcă toate în jurul meu erau mai frumoase și mai colorate și că oamenii totuși nu erau așa răi precum voiau să pară.
Am crezut apoi că te iubesc și nu știam de ce. Reușeam însă să identific la tine ceea ce nu îmi plăcea, să accept tot și să continui să te iubesc.
Acum nu mai știu nici dacă sunt îndragostită, nici dacă te mai iubesc. Știu doar că fără tine mi-ar fi greu...un timp...până să mi se cicatrizeze rana din suflet. Cicatricile nu dor, însă rămân...dar sufletul nu se poate vedea, așa că o să fie bine ascunse, să nu le vadă nimeni. Doar eu voi ști că sunt acolo dar eu nu voi spune nimănui. Și mai știi și tu...și nici tu nu vei spune, căci ar însemna să recunoști că ai greșit.
Știi ce e mai rău? Spunea cineva odată că nu știm de ce iubim, dar întotdeauna știm de ce nu mai iubim.
Oare am descoperit și eu acum ceea ce fiecare om a descoperit la un anumit moment dat în viața sa?
Totuși cred că încă te iubesc și încerc să nu mă gândesc la momentul când nu o să te mai iubesc. Poate că nu va fi niciodată. Poate că eu voi fi excepția.
Hmm... Poate ca visez prea frumos...