Am fost pus sa bat cu o nuia un copac. Sunt novice si astept sa vad daca pot lua o alta cale. Mi-e mila de el, ca e ca si mine, un copac pribeag uitat in campie. Si vreau sa aud durerea copacului si sa stiu ca sunetul nuielei mele in el este muzica mea. Dincolo de copac sunt cateva bucati din scoarta rupte, dincoace nu se intampla nimic. Ciob cu ciob, stanca cu stanca as aduna semnele sale de bun-ramas infipte in oglinda lumii. Semnele lui s-au varsat in venele mele si e vremea sa isi cerseasca in mine roadele, concurand cu migrena constelatiilor de pe bolta mostenita.
Ziua a trecut. Cu fructul meu amar si cu nuiaua rupta inca mai rabd o noapte, ma abtin ca sa injur. Inca nu mi-e rusinea de cruce atata vreme cat am imaginea unei lumanari ce arde pentru mine in viscol, pe coama unui munte. Nu stiu daca e chiar acolo sus, pe Himalaia, dar e undeva departe! E greu sa alung din minte nodul ce a crescut din izvoarele cu apa rece. Noroc ca eram iubit înainte de a ma naște.
Si noaptea biciuiesc copacul si nu mi-e mila, caci stiu secretul sau: ranile i se vor vindeca picurand rasina intr-una. Noptea imi trece mai usor pentru ca eu gandesc si inteleg mai bine tot ce e profund la ceas de noapte. Sunetele de durere si mirosurile de copac intuneca întunericul, deschid poarta luminii si sparg cupele arborilor pline cu roua de dimineata. Cheia manastirii mele umple universul cu miros de fier si de siliciu. Nu e o cheie pentru un celest spectacol...asa cum cred calugarii fugiti din manastiri!
Sa devin calugar inseamna ca pot cobori absolutul la nivel cotidian. Sau poate taina aceasta numai sfintii o detin, cine mai stie? Mai trag si eu de soarta, sa ma reintalnesc cu atata "of" si "vai", pentreu ca numai la capatul mersului vertical si al suspinului va fi surasul. In pregatirea pentru calugarie trecem peste nebanuitul animalului rational. Filtrul staretului e doar o etapa catre caile divine. Si batista albastra si-ar bea plansul, vindecandu-ne de orice spaima.
Dupa o zi si o noapte lunga, visul meu s-a incheiat. Acum nu stiu ce sa zic: sunt singur, sunt doar cu mine insumi? Daca si cu ochi deschisi as rezista sa consider biciuitul pomului ca fiind un "ce" al ratiunii, as trece calm in viata monahala.