Ziua a treia

Drumul de întoarcere îmi apare întotdeauna ca o reflexie răsturnată, în ape, a venirii. Uite râul cum se albește în amintiri. În fața mașinii, ciuta care ne fixează, răsărită din munte, așteptând moartea sau o mână de morcovi. Nici una, nici alta, de această dată: copiii aceștia au lacrimi în ochi, nu gloanțe. Iar mâna întinsă pe geamul mașinii nu poartă decât atingeri.
Dragoslavele... frumos trebuie că iubesc casele în acest sat. Uite cum se așază, toate numai ferestre și țiglă, într-o încercare de cochetărie, de-a lungul drumului, ascunzându-și rușinate obrajii în liliac și cireși. Râul ne urmărește aprig. În fața noastră, o pictură vie ne poartă pe alte drumuri, în ani mai lungi, cu ulițe mai înguste, în vremuri în care timpul curgea dupa cum venea Dâmbovița, mai repede, mai senină, mai albă, mai zăpadă, mai cu case luate pe sus, fără baraje și stăvilare... Carul cu boi...
Unde ți-e gândul? Știi doar că anumite întrebări nu se pun, draga mea. Știm amândoi cum se împrimăvărează pe nesimțite într-o singură noapte, cum încep la răsăritul soarelui să crească frunzele în copaci, cum se adună apele în boabe de rouă în primele zile de mai. Promise? Și dacă am pune piciorul alături de drum, iarba ar crește în urma noastră, s-ar închide ca un cerc la apusul soarelui, am prinde poate ultimul car către tărâmul de aer, mi-ai scrijeli alte linii în palme, alături de râul dintr-o altă viață. Þi-aș șopti Gustă-mă astăzi nici dulce-amară, descoperă-mi sensuri...
Asupra noastră au căzut clipele albastre, albul e mai adânc în întuneric. Alb de lăcrămioare.