Eu vreau o casă la munte, dar nu mă pot dezbăra de duș, el a început s-o construiască, din clipa aceea, sărut cu sărut, temelia e grea, și nu e nevoie să fie mai înaltă sau mai curândă, ci să aibă gust de tâmplă, de rulou cu brânză sau de vanilie cu stafide, mâncate cu poftă lângă București Nord, ce caut aici, când mai bine aș fi Acolo, când doar Acolo verbul acela cu iz de viață se conjugă corect, de ce trenul merge încolo, merge Încolo pentru că așa vrei tu, nu ți-aș mai da drumul, de fapt, nici nu îți mai dau drumul, tu crezi că pleci, dar vei mai rămâne o oră, sunt nebun, și nu te las, te lupți cu mine, lovești în cel ce te iubea aseară, nebună ești tu, cum să lovești soldatul care a învins toate cetele orelor ca să te aducă pe brațe lângă pacea din munți, lângă tinerețea lui îmbătrânită de nesperanță, da, casă la munte eu vreau, dar nu mă pot dezbăra de duș, știu că-s azi mai frumoasă pentru că Dumnezeu m-a făcut protagonista unei iubiri ușor imposibile, pentru că nu există ceva imposibil pentru iubire, e singura armă care ucide imposibilități și naște viață, o sa fac un copil? nu, nu vreau un copil acum, tu știi că eu vreau casă la munte, dar nu copil, noaptea el îmi coace ființa și-n zori eu zămislesc copii cu ochi căprui și buze moi, cu mersul lui și sprânceana mea, și umplem lumea-ntreagă de urmașii iubirii noastre, ei se prind de mână și cântă, sunt mamă a potecilor, e tată al cerului și între noi se scriu pașii care ne mângâie depărtarea, dorul, dorința, sunt neființă când nu e, este copac când eu nu sunt, și, uite, nu mai am cuvânt, e greu sa scrii când iubești, stăteam la terasă și exersam pe post-it galbene de hârtie, și râdeam de cât de fără substanță scriem, unde ni s-a pierdut puterea de a așeza cuvintele frumos ca să bucurăm lumea, păi, în privire, cred, spunea el, trebuie să ne privească lumea dincolo de cuvinte, și va înțelege că eu vreau casă la munte, dar nu mă pot dezbăra de duș, și el o construiește harnic de când mă iubește, și, uite-l, e atât de puternic, încât mă va dezbăra de toate...