Călin este copil.

El și-a luat mingea și tenișii bleumarin și a plecat la joacă.
În urmă, mama lui îl privește cu dragostea care nu poate fi copiată.
Înaintea lui e cetatea în care se va juca de-a toate poveștile pe care le-a citit și de-a cele pe care le-a inventat cu privirea la stele, cu o mână sub cap și cu un fir de iarbă între dinți.
Călin se joacă fără teamă pentru că el știe că așa poate cunoaște lumea.
El învață că zmeul nu e destul de înalt cât să ajungă la nori și că lângă cetate e un loc în care ar vrea să sărute o fată.

Apoi descoperă că mingea poate fi aruncată hăt departe, dar și că se poate opri și că e nevoie de multă forță ca să o lovești iar.
Călin știe demult că genunchii juliți dor doar un pic și că, de fapt, orice cădere e o ridicare în sine.
Când a descoperit prima dată luna, și-a promis că o va face inel pe degetul femeii care îi va mângâia visele, împlinindu-i-le.
Când și-a pus matricola în sertar, a început să își dorească un băiat al lui pe care să îl învețe cum se cântă liber și cum se joacă viața pe degete.
Când a plâns, și-a afundat nasul în pernă, să nu îl vadă nimeni.

Călin cercetează buburuzele și se miră ca viața poate fi atât de mică uneori.
Când îi este foame, aleargă acasă să se înfrupte din singura siguranță cu care viața l-a binecuvântat. Uneori, cu cireșe.
Când îi este sete, bea ochi de zăpadă .
Un om îl întâlnește și-l întreabă dacă nu cumva s-a rătăcit:
"Căline, nu cumva te-ai rătăcit ?"
Călin își trece mâna prin păr și își îndreaptă vertebralul, scoțând pieptul înainte :
"Omule, sunt în cetatea romană, aici nu te rătăcești decât ca să te găsești. "
"Nu cumva tu ești cel care a furat hărțile firescului de acolo, de pe colină ?" zice omul, încruntat și domesticit.
"Nu, eu sunt cel care le-a desenat !" răspunde Călin, mândru, și aleargă înspre râu, să facă o moară, lumea să se rotească.

Apoi Călin înțelege copacii.
Ia o bucată de munte și scrie : "Copacii sunt femeile mele. Mai înalte, mai tinere, mai suple, mai bătrâne, mai tomantice, mai gri, eu iubesc copacii pe rând, dar nu mă pot opri la nici unul, e vina mea că defrișez pădurea? Sălciile mă plâng, perele îmi cad în mâini, corcodușele îmi sterpezesc dinții, fagii nu înțeleg ce spun, iar stejarele nu au învățat încă să renunțe la mândrie și să mă iubească în același timp, cu tot cu trunchi. N-are rost să-ți amintesc de dudele pe care le calc în picioare pentru că, de fapt, ele se aruncă acolo ... "

Și pleacă.
Cel mai bine știe Călin să plece. Dar aceasta este o venire pentru altceva.

Într-o zi, Călin s-a jucat de-a Dumnezeu: a croit lumea după sufletul său ; mai întâi munții, apoi apele și potecile și florile și jocul și muzica și îngerii și crăiasa. N-a dat nici un nume nici unei povești, știind că ele se vorbesc de la sine. Când a știut că singura lui copilărie s-a lepădat de el de trei ori, n-a mai ascultat cocoșii din gând, și s-a crucificat lângă piroane grele de intens, promițând iubirii să o învie, cu fruntea verde pe Scripturi.
De atunci Călin a învățat rugaciunea .

Călin e bărbat după cum o spune modul în care pășește peste sticla de bere și după siguranța cu care ordonă cuptoarelor să-mi facă în fiecare dimineață o ceașcă pentru cafea.
Și azi Călin se joacă nebun :
cu mingea de soare, cu luna, cu stele, cu pixul, cu mărul, cu pielea, cu vorba, cu zarea,
cu pietre, cu nori, cu aripi, cu vise, cu zăpezi, cu dălți, cu streșini, polonice,
cu verbe, măști și cu priviri,
cu porți, cu vrăji, cu somn, cu foame,
cu știri, cu torți, cu toarte, cu dulceață,
cu verde, alb și gri deschis,
cu dans, cu șoaptă, cu delir,
cu lacrimă, cu scări, cu bucurie,
cu substantiv și adjectiv,
cu lănci și lavă, cu torent,
cu stânci, troiene și cu dor,
cu minți, cuminte și cu mine ...

Pentru că viața e o joacă pentru care suntem obligați să avem timp.

Pentru Călin, azi, dragostea stă cu mâinile la ochi, și nimeni nu știe dacă surâde sau plânge.