Moise a fost regăsit într-o pagină de mult uitată, scrisă de Rumi. Pentru ca e de mult uitată, aducerea aminte e și ea în cel mai bun caz fragmentară.

It's not me that's glorified in acts of worship.
It's the worshipers! I don't hear the words
they say. I look inside at the humility.
That broken-open lowliness is the reality,
not the language.
[…]
Moses,
those who pay attention to ways of behaving
and speaking are one sort.
Lovers who burn
are another.

Jallaludin Rumi


Cică într-o dimineață Moise, care era acum destul de bătrân și de respectabil și trecuse binișor de zilele lui de prinț și chiar și de cele de păstor de capre, mergea prin pustie, căutând un loc cu umbră. Soarele deja se înălțase cu curaj pe cer și pârlea în stânga și în dreapta tot ce se afla la îndemână: căteva fire de iarbă țepoasă, două trei tufișuri chele și o turmă de capre care pășteau ceva mai încolo între două stânci.
Moise îsi puse mâna steașină la ochi și își încordă privirea, cam obosită de vreme.
“Uite și ciobanul – se bucură el, descoperind o mogâldeață care ședea la umbră . Ia să mă duc pân’ la el, că prea stă singur, așa. Poate punem de un țintar, sau măcar de-o vorbă.”
Și tropa, tropa, cu toiagul, o porni la drum către stânca sub care ședea omul. Dar cum poteca cea mai lesne la mers ocolea stânca, Moise ajunse drept în spatele ciobanului, care tocmai se ruga lui Dumnezeu în gura mare, fără să aibă habar că îi venea oaspete:
“Doamne, doamne, zi și mie unde ești? Ca uite, eu îs aici, cu caprele. Dacă îmi zici unde ești, vin să-ți slujesc, doamne. Că tare mi-ești drag, pupați-aș mânile și picioarele
… dau și eu cu mătura, ți-aduc lapte, fac ce pot, doamne… dacă vrei îți curăț sandalele, te piepten și te despăduchez…”
Aici Moise care tăcuse mâlc până atunci, în ciuda faptului că se făcuse la față ca piparca, simți nevoia să îi lipească vre-o două peste pupătoare ciobanului. Dar pentru că se vroia om înzestrat cu duhul blândeții, hotărî să aleagă doar calea vorbei și să-l mustre nințeluș pentru necuviință.
“Păi bine mă, mă, mă, cio-cio-banule, așa se vorbește Do-do-mnului? Mă ig-ig-norantule și an-n-n-nimalule… Are D-d-dumnezeu pă-pă-duchi, loază? Are D-d-umne-ne-zeu mâini și pi-pi-cioare? Cu ci-cine te pomenești ca s-s-stai de vorbă? Cu un-n-n-chi-tu? Ca-mi-mi vine să-ți dau do-două peste capul ăla sec să te învăț m-m-minte.”
Acum, de fiecare dată când se enerva, Moise începea să se bâlbâie, nu foarte tare, dar observabil. Și cum stătea, lung de șase picioare cel puțin și proțăpit în toiag, făcu o impresie deosebită asupra ciobanului, care nu mai văzuse pâna atunci un patriarh care să îi vorbească despre Dumnezeu pe tonul ăsta. De fapt nu mai văzuse niciodată nici un patriarh și cu atât mai puțin unul care să-i vorbească, indiferent despre orice, capre, rugăciune, sandale, voia Domnului, sau păduchi.
“Și-și-și cum sa-I vorbesc?“ făcu el, retrăgându-se în spate pe turul cămășii. “Cum sa-I zic, păcatele mele, că eu așa mă rog de când am apucat. Și ce să nu mai zic?”
Acum Moise, văzând că nu avea de-a face cu un om rău intenționat, chiar dacă lipsit de cultură teologică, se calmă întrucâtva și se așeză, alături pe un bolovan.
“Păi să nui-I m-m-mai zici blasfemii, m-m-măi loază. Toate astea, cu pupat mâinile și picioarele, dat cu m-m-mătura și adus lapte.. toate astea sunt b-b-blasfemii! Ai p-p-p-riceput? R-r-r-ugăciunea trebuie să f-f-fie înălțătoare, nu o b-b-bolboroseală cu p-p-păduchi!”
Pe obrajii ciobanului începură brusc să se lungească dâre umede, în care praful deșertului și lacrimile se scurgeau încet, înnodându-se temporar în barbă. Adunându-și bățul și potrivindu-și bucata de cârpă din cap, plecă târșindu-și sandalele pline de găuri.

Acum Moise ura să se poarte prea aspru cu cei neștiutori și săraci cu duhul, dar partea cu păduchii fusese cam prea mult pentru răbdarea lui. Hotărî să-l lase pe cioban în plata Domnului și se întinse mai bine la umbră, satisfăcut că pusese piciorul în prag. Deasupra lui, stâncile se înălțau mândre și cerul era întocmai ca peruzeaua cea mai de preț din minele Egiptului. Caprele săreau din colț în colț căutând puțina verdeață crescută ici colo. Numără cinsprezece și simți că îl lua o toropeală plăcută, în care se amestecau peruzele, capre, sandale și ciobani ignoranți.
“Moise! Moise, trezește-te când îți spun! Ai merita să trăznesc chiar acum pentru ce ai făcut!“ – tună brusc o voce cunoscută, care de obicei venea din tufișuri-care-luau-foc-singure-dar-nu-se-mistuiau
“Da, Doamne!” sări Moise cât colo, aterizând pe genunchi-i bătrâni, dar altfel, destul de zdraveni. “Ce am făcut?”
“Ce făcuși, măi, Moise, ce făcuși! îl apostrofă Eu-Sunt-Cel-Ce-Sunt. Habar n-ai tu ce făcuși! Păi omul ăla mă iubea, măi Moise. De ce l-ai despărțit de mine? Păi eu te-am trimis să desparți, sau ca să apropii? N-am făcut eu câte o potecă pentru fiecare din copii mei ca să ajungă la mine? Omul ăsta era pe drumul lui, ce e rău în ochii tăi, era bun în ochii lui... pentru el aveam mâini și picioare... și el mi le săruta seara înainte să se culce cu capul pe o piatră... pentru el beam lapte de capră, chiar dacă trebuia să mă țin de nas... pentru el aveam sandale murdare și păduchi, eram un unchi care vine la masă... acum nu mai sunt decât un străin.“
Și dumnezeu oftă, lăsând dâre lungi prin nisip.
“Ce contează pentru mine ideile tale despre cuviință și necuviință, Moise? Ce contează pentru tine felul în care unul sau altul își deschid sufletul față de mine? Prin mine, ei ajung la ei înșiși… Cuvinte, cine stă să asculte cuvinte? Tufișul arde, dar cine are curajul să se arunce în el? Nu mustra îndrăgostiții, ei sunt singurii mei prieteni.”
Și Moise se trezi aruncat dincolo de cuvinte, de idei și de tot ceea ce avusese vreo însemnătate până în dimineața aceea. Înnotă ca un pește, zbură ca un vultur, dansă ca o femeie nebună de dragostea iubitului și ca un bețiv beat de vinurile cele mai scumpe. Cele ce vazu n-aveau formă, cele ce auzi n-aveau vorbe. Când se trezi, inima lui se prefăcuse într-un rug.

Moise nu mai alergase de mult. Prefera să meargă grav și măsurat, ca un om care nu se grăbește nicăieri, pentru că a ajuns. Dar acum începu să fugă, la început împiedicat, apoi din ce în ce mai repede. Sandalele îi căzură în drum una, câte una. Toiagul îi rămase în spate, pe jumătate îngropat în nisip. Picioarele i se acoperiră de răni și de vânătăi. Buzele îi crăpară de vânt. Barba i se încâlci în vânt. Când ajunse pe marginea râpei unde ciobanul își găsise un alt sălaș era de mult la capătul puterilor.
“Am greșit – a spus el. Am fost un tâmpit. Și un orb. Și te rog în genunghi să mă ierți. Pentru rugăciune nu există reguli, nu există decăt cuvintele dragostei, prietene. Blasfemiile tale sunt mai curate decât vorbele celor mai cucernici. Spune ce vrei, desfă-ți baierele sufletului după cum dorești și lasă iubirea să-și cânte cântecul.
Constată, surprins, că limba nu se mai împiedica în ea însăși și cuvintele curgeau fără trudă. Altădată numai gândul la asta ar fi fost suficient să-i umple inima de bucurie. Dar acum starea de spirit a ciobanului de capre era infinit mai importantă.
Cu picioarele bălăbănindu-se deasupra hăului, ciobanul începu să râdă. Și râse și râse, până când hohotele lui umplură valea și făcură înconjurul stâncilor pe care caprele pășteau ultimele smocuri de iarbă.
“Da’ nu mai am nevoie de cuvinte! strigă el. Nu mai am nevoie de cuvinte.“