pată albastră de cer
înghițit de foamea unui cuvânt nerostit...
or să se îndoaie curbele clopotelor
până la funii
și tu nu o să poți să mai spui nimic...

nu mă pătrunde lumina pe de-a-ntregul
dintre firele de iarbă îmi pari
întotdeauna mult mai înalt...
sunt atât de mică ascunsă în spatele unei lacrimi
atât de aridă în spatele unei tăceri...

realitatea are din nou zimți
ca o monedă nouă
aruncată în schimbul vechilor vise...
împărțite la doi
ele îmi dau mereu rest

numai mie...