Nu știu ce simt alții, dar pe mine călătoriile cu avionul mă poartă dincolo de orice sentiment pe care l-aș putea avea pe pământ. Mă rup cu totul de orice inocență aș mai putea avea sub tălpi, iar cu gândul ating aerul acela rece ca gheața ce se depune pe marginea ferestrelor ovale. Cel mai mult mi-a plăcut la aterizare pe aeroportul din Helsinki. Avionul lua curbe printre norii alergători pe deasupra golfului, îngânând trenele lunguiețe de dantelă înspumată lăsate în urmă de ambarcațiuni. Dacă n-ar fi fereastra închisă etanș, dacă n-aș avea măduvă în oase și dac-aș avea o inimă de pasăre, aș fi un vultur și mi-aș petrece vremea pe unde respiră cerul exterioarele pădurilor. Am trecut apoi peste câteva zeci din cele peste o mie de lacuri, picături transparente în palma verde a unei regine vikinge cu fii trimiși peste mări mai devreme decât alții, în căutarea surorilor la fel de verzi. Pentru că verdele pădurii, lemnul și cerul albastru sunt culorile celor care vorbesc limba suomi. Minä olen Pekka. Eu sunt Petrică, ar veni. Entä sinä? Dar tu? Minä olen Miruna. Kaunis nimi. Frumos nume. Și-mi spuse ceva despre rune. Nu fusesem niciodată conștientă că în numele meu se află o rună. Fusese o zi însorită când am urcat de pe Otopeni, după două ore de așteptare și controale mai mult sau mai puțin amănunțite, în care cel mai excitant moment e când te pipăie pe corp, nu care cumva să ai vreun cuțit sau vreun pistol. Eu una mă înfior și numai de atât. Îmi aduc aminte de dimineața în care am avut accidentul de mașină, când am reușit performanța să crăp parbrizul, iar fruntea mea să se aleagă doar cu o umflătură. Chiar și pentru asta, tot am ajuns la urgențe. Acolo, deși nu aveam decât o zgaibă-n frunte, m-au întins frumos pe un pat acoperit cu o folie de plastic. Lângă mine se chinuia un pacient rom, ținându-se de vintre, din care îi șiroia sângele în neștire. Asistentele îl asaltaseră cu bandaje, în timp ce rudele numeroase se dădeau de ceasul morții prin salon. Poate apropierea asta a morții violente mi-a smuls un surâs când medicul stagiar veni să se uite la fruntea mea. Stăteam pe marginea patului, iar el îmi luase tâmplele în mâini. Era mic la stat și pentru o clipă, uitându-mă în ochii de un albastru foarte pal, am avut impresia că mă va săruta, pentru că a zâmbit cu toți dinții din față. Dar nu. Erau doar mâinile unui profesionist, iar eu mi-am înghițit zâmbetul în adâncul ochilor.