Să nu uit prima zi petrecută în orașul ăsta minunat. De fapt țin mai bine minte noaptea care a urmat. Amurgul era așa de lent că nu-mi pierdeam senzația că mă aflu pe altă planetă unde timpul trece în cu totul alt fel. Dacă aici e așa, mă întreb cum o fi mai în sus spre Rovaniemi. Era duminică și pentru că profa nu-mi răspunsese la e-mail, eram deja pregătită pentru o noapte albă. Mi-am lăsat bagajele la un birou din aeroport. Trei bagaje, trei euro fiecare, nouă euro dintr-un foc. Era deja patru după-amiază când am luat un autobuz spre centru. Mi-am luat bilet de la șofer. Avea gulerul scrobit. Scaunele erau capitonate cu stofă în carouri verde cu roșu, drace! Aerul mirosea a detergent. Am închis o clipă ochii să-mi imaginez cum ar fi fost ca rata noastră de la Biertan la Mediaș să fi fost așa de mișto, în loc să-i iasă buretele gălbui prin tăieturile făcute cu șișu în vinilul bordo. Măi, mamaie, când s-ar fi suit liota lui Pepenel să meargă la bâlci, se umplea toată șandramaua de Pepenei. Aici e densitatea la jumătate față de cum e la noi. Cum ar veni, în loc să întâlnești o sută de Pepenei pe kilometru pătrat, aici, mamaie, densitatea e doar la jumătate. Doar cincizeci de Pepenei. De-aia e și așa de liniște pe străzi. E fain, dar nici muște nu auzi bâzând pe mesele de la bar unde mai rămân câteodată farfuriile de la prăjituri sau cupele de înghețată. Parcă mi-e dor de-o pereche de muște.

La ora aia nu era prea multă lume la plimbare. Totuși cum treceam cu rucsacul în spate pe trotuarele pustii, dar împodobite cu vase imense de piatră cu tot felul de floricele violete, roz și galbene, deodată apare de după o dubă Volvo un tip înalt și blond și mă oprește din hoinăreală. Mă întreabă ceva surâzând. Ptiu, drace! Nu-nțelegeam ce spune. Mi-am scos ochelarii de soare că tot aveam chef de vorbă și-l rog să schimbe pe engleză. Aaa… M-a-ntrebat de o stradă. Bineînțeles că habar n-aveam, dar i-am făcut semn spre spatele meu, peste umăr și apoi de două ori la dreapta, ca să-mi exersez engleza mea de toefl. S-a uitat frumos la mine. Nu știa ce-l așteaptă la colț. Nu știu de ce vă spun eu că spun minciuni, dragi cititori de jurnal în aer liber, dar simt nevoia asta. Poate și nevoia de a spune ce minciuni spun e tot o minciună. Dumnezeu știe. Ãștia pe-aici sunt luterani. Poate mă iartă dumnezeul lor luteran.

Cu harta în mână și cu mâna pe inimă, am căutat adresa căminului și a universității unde trebuia să mă prezint a doua zi, după care m-am trambalat până în port, unde erau ancorate două vapoare de croazieră cu câte trei etaje, briza bătea în covorul meu fermecat, iar albatroșii se hârjoneau pe pontoane și pe tomberoanele de gunoi după resturi de hamburger. Văzându-i așa înfometați, m-am întors spre un restaurant cu full service terace pe marginea șoselei destul de necirculate. În apropiere cânta o formație de muzică clasică. Își amplasaseră contrabasele taman pe trotuar – n-aveau cutie pentru bani, se vede treaba că erau în cârdășie cu primăria –, iar lumea care ieșise la plimbarea de seară se oprea să asculte. Era deja șapte și-mi era foame. Mi-am luat o cafea proastă de trei euro și mi-am scos sandvișurile cu șuncă și cașcaval pe care le aveam de acasă. Nu mi-au ajuns nici pe-o măsea. Cum mă uitam eu pe hartă, vine la masă la mine alt blond. Deja îmi pregătisem minciunile, erau gata scoase din cuptor, proaspete și rumene, când aud că mă întreabă cu cea mai dulce voce pe care o auzisem în ultima vreme dacă sunt turistă. M-am uitat la el pe deasupra ochelarilor și n-am zis nimic. Atunci și-a permis să se așeze pe scaun lângă mine. Mi se făcuse inima cât un purice. Un purice la fel cu aceia pe care i-am avut în clasa a cincea când mă jucam prea mult pe baltă cu băieții lui Pepenel. Din una în alta s-a oferit să-mi fie ghid pentru două ore cu o condiție din partea mea: peste două ore să ne luăm la revedere și să mergem fiecare pe la casele noastre. I-am spus că stau la hotel. M-a-ntrebat la care și m-am uitat repede pe hartă la un pătrățel cu o reclamă și i-am spus un nume de acolo. Sigur că a fost mirat, dar i-am zâmbit larg.

Și uite-așa ne-am plimbat prin Helsinki și am admirat doar pe dinafară teatrul național, opera, niște clădiri gen centre de afaceri care-mi păreau labirinturi de oglinzi, cu lifturi exterioare și copaci naturali în interior, cu schele false și spoturi luminoase cât roțile de automobil. Mikka – așa îl chema pe noul prieten destul de introvertit după ce trecuseră primele ore de taclale – mi-a spus că la ei se circulă mult cu bicicleta și m-a sfătuit să-mi iau una. Probabil că o să-mi iau. I-am spus că am venit cu o bursă de un an și învăț marketing și publicitate. El era înotător de performanță. De fapt e, că am schimbat numere de telefon. În mintea mea, vă dați seama, era ideea că unde o să stau eu toată noaptea până a doua zi, așa că am început a-i povesti mai multe vrute și nevrute ca să rămână cu mine până mai târziu. Pe măsură ce se apropia ora nouă și jumătate, mă agitam mai tare și a observat. Până la urmă i-am spus cum stau lucrurile. Am riscat să creadă că nu sunt decât o mincinoasă și să mă lase în drum cu un zâmbet scârțâit. Atunci el tăcu. Își înfundă pumnii în buzunarele pantalonilor. Se uită într-o parte, după care la mine și-mi zâmbi. Eu cred că aveam o față de câine husky, un pic prietenos, un pic rugător, dar curajos. A acceptat să stea cu mine când, ajunși în fața hotelului unde îi spusesem că sunt cazată, a aflat că nu era adevărat. A produs câteva sunete pe finlandeză ceea ce n-am înțeles. Îi venea să mă bată. Mi-am cerut scuze. I-am spus că nu vreau să mergem la el și că ne putem despărți chiar în clipa aceea. Și chiar dădeam să o iau în partea opusă, când m-a prins de mână și mi-a spus că o să stea cu mine până dimineață. Am mers așadar la o pizzerie unde am mâncat pe săturate o pizza mare și am băut bere Lapin Kulta. Am recunoscut la radio formația Nightwish și i-am spus că au fost și la noi. După aceea ne-am mai plimbat iar pe străzi până când am ajuns într-un parc. Am stat ce-am stat de vorbă. Se făcuse ora unu. Erau deja stele pe cer și-mi era somn. M-am întins pe bancă și am adormit sprijinită de el. Nici mie nu-mi venea să cred, dar nu aveam ce face. Era cea mai bună soluție pe care o găsisem pe moment. Din barul din apropiere – se pare că era un bar al actorilor – au ieșit pe la ora trei și jumătate un grup de bărbați între două vârste, cam amețiți. Unul dintre ei nu mai putea merge drept și la un moment dat se ținu de trunchiul unui copac până îi vomă la rădăcină. L-au luat alții doi și l-au urcat târâș-grăpiș într-o mașină.

Mikka adormise și el puțin sprijinit de mine. Uneori mai deschideam câte un ochi când simțeam că se apropie cineva. La un moment dat, a trecut un negru. Îl vedeam printre gene cum stă proțăpit și se uită la noi. M-am foit puțin după care s-a-ndepărtat. Pe la patru nu mai aveam somn. L-am rugat pe Mikka să-mi spună despre el și nu mi-a venit să cred când am auzit că s-a născut lângă Tampere, în medievalul orășel Nokia, unde locuiesc încă părinții lui. Că maică-sa lucrează la fabrica Nokia. Că acum douăzeci și cinci de ani, acolo se produceau cizme de cauciuc și hârtie igienică. Mi-a povestit cum chiulea de la școală să se ducă să înoate în Pyhäjärvi, adică în Lacul Sfânt, și să se ia la întrecere cu prietenii de seama lui. L-am întrebat dacă a luat ceva premii. Da, dar nu-i venea bine să vorbească despre ele. Pe la cinci deja soarele se vedea roșiatic din port și l-am rugat să se ducă acasă pentru că e luni și poate are treabă. Nu avea. Abia la prânz se ducea la bazin. Am pornit iar la plimbare și m-a dus până la stația de unde m-am urcat în autobuzul spre aeroport. Mi-am luat bagajele și pe la zece eram deja în camera de unde scriu acum.