este o zi de vara putin cam innorata pentru aceasta perioada, o zi care imi soarbe parca si ultima farama de energie ce se zbate sa-mi strabata trupul si ratiunea.
de ceva timp simt ca ma afund intr-o lancezeala,ca si cum nimic nu m-ar mai putea atinge.
altadata timpul imi parea mai ingaduitor cu mine, (iluzii desarte ale unui copil), insa cu fiecare zi ce se scurge realizez ca ma indrept spre un punct fara intoarcere.
as vrea sa mai fiu copil, sa mai cred in bunatatea oamenilor, sa nu ma mai izbesc de ipocrizia ce li s-a azezat pe fata ca o masca aproape imperceptibila.
un prieten drag mie imi spunea ca nu ma poate intelege, ca-i este greu sa ma perceapa asa cum sunt pentru ca atunci cand ma simte, ceva ma face sa fiu altcineva ,poate chiar acest prieten drag ma preschimba intr-un alt suflet caci alaturi de el puteam fi -o pasare - simteam libertatea ei, o femeie pentru ca i-as fi putut fi amanta, un copil pentru ca ma proteja .
a fost singurul om care imi dadea senzatia ca sunt atat de libera si totodata atat de dependenta de el intrucat el era mentorul meu, era cel care imi hranea spiritul atunci cand simteam o sete nebuna de cunoastere, era cel care m-a obligat sa ma ridic atunci cand destinul mi-a furat persoane deosebit de dragi, cand viata mea a cotit pe un alt drum decat cel existent, era cel care m-a facut sa inteleg ca totul inseamna nimic si ca nimicul poate inseamna totul la un moment dat.
constient sau nu a implementat ceva din eul lui in interiorul meu poate pentru a ne sincroniza spiritele sau poate ca o parte din el sa dainuie prin fiinta mea.
sunt zile in care ma intreb daca el a existat , dincolo de imaginatia mea, daca nu cumva era doar ratiunea care fusese chemata la raport de catre comandantul suprem - constiinta mea.
probabil ca nu voi stii niciodata realitatea sau poate ca- mi este teama sa descopar altceva si atunci ma complac undeva intre adevar si falsitate.