Și-atunci, abia atunci simți puterea amintirilor amestecate, rostogolindu-se în corpul ei. Și-n acel moment, a trăit un ''da'' concret și-atît de-adevărat!
Și-atunci murise.
Un umăr cald trăda breteaua neagră a rochiei. Vocile nu mai veneau din sală, ci din mintea lui. Imaginea nu-i era clară. ''-Ce tremură? Ochii mei sau ea?'' se întreba. Fața ei însă, stăpînea un zîmbet sobru, clar, ce-i plesnea privirea și gîndurile. Întunericul a transformat-o într-o enigmă. Îl speria. S-a aprins lumina. Antract.
De ce stăteau ambii nemișcați? La ce se uita ea , cînd actorii părăsiseră scena? Obrazu-i mignon nega orice privire. Umerii-i erau mascați acum de eșarfa albă, de cașmir. Cincisprezece minute și nici o vorbă. Sala s-a-nfundat în beznă. El îi furișase o ultimă privire. Ea-și dezgolise sec, ca și cînd ar urma un ordin, obrazul umărului, lăsînd mai apoi eșarfa să lunece ușor pe braț. Se apropie de el, dar ochii ei stăruiau totuși jocul scenic. Începuse teatrul.