Mă îndeamnă să tac. Nimicurile. Într-o zi o să mă las așa. Va fi mai bine, noi nu vom mai avea nici o contradicție, nici măcar nu va mai durea nătângă ceafa sau tâmpla de atâta zbatere. Voi fi liniștită ca o marmură. Trupul îmi va trăi cumva spre direcția unui singur cuvânt. Mă voi așterne în sentimente ca într-o iarbă mult prea înaltă, să nu mă mai văd. Să nu mă mai poată călca nici o intonație absurdă. Mă voi plia peste rădăcinile plantelor, totuna cu pământul, doar privind. Atât. Uneori voi da răspunsurile clar la ce mi se cere. Nici o explicație în plus. Nici o declarație. Nici o mărturisire.


Nu știu dacă mă vor recunoaște cei care mi-au fost mojar pentru suflet până acum. Nu știu dacă cei ce m-au văzut o singură dată au înțeles ceva mai mult decât un surâs sau o suprafață. Nu știu dacă se mai poate iubi altfel decât la pământ. Uneori ne împletim iluziile cu bună știință, alteori ne facem că nu le simțim, rareori trăim fără ele. Și m-am hotărât să mă dezbrac de fiecare iluzie. Chiar și a cuvintelor. Să nu mai ating decât acolo, direct, autentic, totul. În mine, în celălalt.



Mă ucid ele. Nimicurile. Sunt mereu în așteptare, undeva, ca și cum inevitabil se nasc în tine fără drept de apel. Am epuizat orice mișcare de apărare. E timpul să nu le mai primesc. Atât. Azi s-a cutremurat citadela, o construisem agale, an cu an. O reconstruisem uneori, printr-o restaurare dureroasă, de fiecare dată.



Două convorbiri. Atât a fost îndeajuns pentru a lăsa zidurile să se zguduie. Priveam doar, cu ochii spre un cer fără culoare. Niciodată nu va mai fi la fel. Nici o zi nu mai poate fi ca astăzi. Nimicurile vor rămâne deoparte. Nici nu mai contează unde, acum.


Cel/cea care va fi fiind aici, va sti.

1-2 august 2005