Aud... îmi spui că picătura scursă odată din sufletul tău ar încerca iarăși să se întrupeze. Și zborul meu... Zborul meu încotro se înalță? Căci eu n-am pierdut nimic din suflet. Nici o picătură. Deși poate mi-aș fi dorit. Aș fi creat o mare și-aș fi dispărut în nemărginirea ei. Poate atunci ar fi fost cineva să mă caute. Oare tu ai fi plecat în căutarea mea? Ai fi în stare să pășești în insule pustii ce odată se hrăneau cu suflete, doar pentru a mă găsi și a fugi în lumea visului cu mine?
Poate ești aproape, dar nu mă lași să te văd, sau te afli undeva în depărtări și ți-e teamă să te apropii? ... O refulare în fața unei iluzii... Dar eu vreau să te zăresc, să mă găsești, să te conduc spre calea mea pentru că nimeni n-a reușit să mai găsească apoi drumul, nici măcar indiciile. Să fii tu oare altfel? Să se înalțe zborul meu pe lângă al tău sau să avem aceleași aripi?
Nu... , am impresia că mă izbesc de refuzuri, ca și cum totul ți-ar părea anost; ți-e frică sau poate nu vrei să mă cauți. Și-atunci îmi voi apăra indiciile de teamă că și tu vei greși drumul. Drumul ce, o dată arătat, l-ai neglijat fără să afli importanța lui și să auzi că nu voi fi mereu acolo să-ți arăt calea.
Mă întreb ce-ai ales sau ce alegi... Clepsidra se scurge însă... tu poți s-o transformi într-un repaos, sau îi poți încetini ritmul... Eu?... Eu voi rămâne aceeași.