Amintirea trebuie corelată cu prezentul intensificator. Trecutul nu e conservat și depozitat ca un posibil surogat al trăirii în vremuri de penurie, ci trăirea prezentă, cu energia și aviditatea ei, ne deschide drumul spre un trecut arhaic, esențial ce ne întîmpină purtînd pe frunte semn una din isprăvile noastre întemeietoare.

Nu mă pot înspăimînta în fața contingenței morții, ea face oricum parte din destinul candorii mele.

Durerea e rădăcina purității, a prospețimii lumii - flacăra ei: blîndețea.

Acțiunea gratuită, generozitatea de a te abandona lipsei de sens este contemporană cu capacitatea spontană de a dărui un rost simplu, direct, oarecum ad-hoc lucrurilor. Simultan cu bătăile inimii.

Amintirea poate fi și credința rodind în solul mai vechi decît lumea.

Tăcerea este substanța dialogului autentic cu Ființa.

Hărăzirea - învestire cu demnitatea unei speranțe.

Sufetul meu nu este decît un instrument cu ajutorul căruia mă înduioșez metafizic de condiția umană.

Poezia se ridică, arbore de cuvinte, în marginea destinului - umbră de tăcere în calea drumețului istovit.

Poetul încheie, mîntuie o lume. Făcînd posibile și necesare altele, el dă curs devenirii.