Moto:”Durata bergsoniană, prin indiferența ei structurală, nu e un concret autentic, pentru că orice concret e condiționat de structură.”
(Camil Petrescu, ‘Doctrina substanței’)
 
„Prin teoria esențelor”, opinează Camil Petrescu, „Husserl biruie dificultățile elementarismului, cum prin intuiția esențialității, biruie dificultățile percepției, cum prin devenirea esențelor biruie dificultatea inadecvării la durată”.
Soluția aceasta a ‘birinței inadecvării la durată prin devenirea esențelor’ este o posibilă, o soluție parțială – așa cum am învățat la informatică, o problemă este rezolvată prin nu doar un sub-program, ci o înlănțuire de astfel de sub-programe, într-o rețea sinuoasă… sub-programul rezolvă doar o mică parte a problemei, dar își aduce contribuția la soluționarea întregului…
Soluția aceasta a ‘birinței inadecvării la durată prin devenirea esențelor’ constitie un subprogram pentru mine, o regulă necesară, dar insuficientă…
Am încercat să înving inadecvarea mea la durată, inadecvarea mea la trecut…
dar nu am reușit. Trecutul nu-l poți îngropa, e o minciună… Îl poți doar pune doar la naftalină, ascuns în dulapul amintirilor, pe care-l ții ferecat și a cărui cheie o păzești cu strășnicie… (o altă periculoasă Cutie a Pandorei!) The skeleton from the closet…
Nici nu știi când într-o zi, cineva sau ceva îți deschide dulapul și descoperă scheletul… O vorbă, un gest, un trecător, un pom, o floare, un anumit loc.. îți trezesc amintirile la viață, resuscitează trecutul… și nu ca evocare, ci ca actualitate… aici și acum…
Aici și acum, în locul ăsta, pe banca asta, el m-a privit întristat, căci se simțea trădat… de nișt cuvinte… de un cuvânt pe care l-am rostit într-o doară, un singur cuvânt insignifiant… și el s-a simțit trădat, castelul s-a prăbușit… datorită unui cuvânt, unui nonsens…
Dar… da… el nu ia în calcul absurdul, aboseala, nervii surescitați, tristețea, distanța, dorința febrilă de el… la el trebuie să fie totul clar.
Și banca e atât de proaspătă… la fel ca amintirea… și acum se creează o breșă în timp.. și greșesc… nu banca e actuală, nu banca a transgresat durata, ci eu…
Imaginea unor arbuști amețitor de verzi, înconjurând o statuie, îmi zvâcnește dureros în inimă.
Îmi amintesc de cât de vie mă simțeam, cât de vii erau momentele.. sau, iar mă înșel, cât de vie eram eu… și cât de moarte toate. Incertitudine…
„Incertitudinea e legea fundamentală a civilizației occidentale, și îi e semn zodiacal; e și condiția de bază a creștinismului. Dar ei i se alătură, pe plan omenesc, științific – acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stânca (le avem de la autorități mai mari!) Îndemnat de ele, voi ști mereu ce să fac, prin ele pot oricând restabili legătura cu Dumnezeu, și bucuria; pe deasupra abisului, postul emițător și postul de recepție pot intra instantaneu în comunicare”, opinează Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii.
Oricât îl apreciez pe Camil, tot mai mult înclin spre Steinhardt. Soluția veritabilă, aia încercată în cuptorul de foc, nu este decât credința.
Credința e o armă letală, posedă o forță teribilă, poate ucide în masă (ceea ce este de ucis); și spre deosebire de alte arme, ea și dă viață. Te omoară și te învie.
„Your rod and your staff, they comfort me!”