Azi... noapte
Am îmbrațișat îndelung necuprinsul,
Săgeți de lumină ridicate în întuneric,
Adormire tresărind în renaștere de-o clipă.

Cât mi-era de dor să-ți aud cântecul,
Să fiu eu trecând prin tine...
Acum,
Îți mângâi doar pleoapa închisă
Și mă privesc în ochiul tău roșu.

Am simțit dogoarea,
Lacrima a înghețat pentru atunci când
vei crede în ea cu adevărat.

La ce-ți mai trebuie
poartă, ușă sau fereastră
când nu-l mai ai pe... acasă?

Pierdut pe drumuri
de calea cea dreaptă
ce alții o arată
Și-n scurtături ocolitoare,
în metafora orgolioasă,
Morgana înșelătoare.

Nu trăiesc în trecut,
nimic nu pierd sau uit
doar transform în înțeles
de clădit.
Cuvântul nu-i glas doar,
e gând,
început de zbor sau plutire
la un nivel mulțumitor.

Atunci când apa sau aerul
nu-ți mai sunt de-ajuns
pentru câte sunt de spus
Reinventezi dansul cu lupii
ori înălțarea alături de vulturi

Și te-apropii...
de ce, în al tău suflet,
ești doar tu.

Mă recunoști,
Te mai cunosc,
Așa cum te știam
...acum?