chiar astăzi am înghițit două dimineți
și
mi-au căzut greu la stomac
când lacrimile ei ca un sloi cald mi-au spus că nu mai sunt
la fel.


Nu mai ești ca la început! mi-a spus ea prin dinții
fosforescenți de albi
și-
a început să plângă pe brațul meu tatuat de sângele
iubirii
de sângele morții
și-
al regretului.


mă agățam cu dinții, unghiile,
și
cu răsuflarea de trecutul nostru
înmuiat de amintirile clare
atât de clare ca o fotografie într-un generic faimos
și
nu pot să-mi dau seama cu ce-am greșit
atât de tare
încât să plângă și să înjure păcatele fumate
împreună,
să-și ude obrajii cu lacrimi de granit
rece
să înghețe cu privirea ei aerul ce se scurge
în esența ochilor ei verzi...
singurii ce au rămas ca altădată
ca începutul magic în care crengile
își înfigeau scoarța în luna plină de
ofturi
și
lacrimi palide

și
apoi,
exact ca la-nceput, ca din senin
să ne sărutăm sufletele...