O altă zi de vară, rece. De câteva săptămâni plouă cu picuri mari, grei, reci si răi. Atât de mult plouă incât mă intreb cum de nu ne plouă în suflete... Deși incepe să se simtă o ușoară umezeală, semn că deja a intrat apa în sufletel noaste- cel puțin în al meu- și ușor se răcește orice sentiment...
Mi-e teamă să nu pierd ce am adunat în suflet... Ar fi păcat! In 17 ani de viață am adunat cu greu respect și dragoste, ură și antipatie, multe zâmbete dar si amăgiri...
Și mă mai tem ca nu cumva răceala să se extindă si să-mi răcească și gândirea, trupul și inima... Presupun că aș deveni nimic mai mult decât o epavă umblătoare care nu pentru prima dată ar plânge după ceea ce a pierdut... trist!
Așa se explica că-mi îndrept atât de des privirea către imensul cer. Șoptesc vântului că vreau să zbor... pe nori îi rog să se împrăștie ca să văd soarele încă un pic... rog universul să mă reîintregească deoarece mă simt incompletă...