I-a furat lumina sfântă,din ochi,
- Cine e hoțul? Întunericul!
Cel,din strălucirea oarbă, născut.
- Și muzica divină din urechi,
Tot el, a fost oare, nemernicul?
- Nu! Urletul unui suflet tăcut!
- Cuvintele calde, de pe buze,
I le-a rătăcit țârcovnicul?
Devenind al vieții duhovnic mut.
-Necuvântător? L-a lăsat, vântul!
- Și mândria, de a fi lehuze,
Le-a șterpelit-o/terfelit-o, bezmeticul?!
Luând cu sine pe cel nenăscut,
Fără a-și cunoaște mormântul.
El zeul vremurilor confuze,
Ajuns să-și trăiască sfârșitul
Fără a ști ce rost ar fi avut
În viață,dacă nenorocitul,
Nu dorea mereu să se amuze,
Cu destinul, sortind asfințitul,
Oricărui sfânt, incă necunoscut,
Spre a simți, doar el răsăritul,
Binecuvântat, de sfinte muze,
Hoinărind, mereu, prin labirintul
Rătăcirii, ca un demon/diavol, temut,
Orbind lumina - întunericul!
................................
Duruta ploaie și temutul vânt,
În ultima vreme ne bântuie,
Bulversând în noi tot ce e sfânt,
Dorind dinadins să ne mântuie,
Ne transformă-n bulgări de pământ.
..................................
Nici unul din ei, nu ne suduie,
Ne arată doar, exact cine sunt,
Buzele subțiri când le țuguie,
În ritmul alert, cu pasul mărunt,
Spre văzduh ei sunt o cărăruie,
A câte unui destin lovit crunt,
Prin întunericul ce bântuie,
Soarta unui om, ca mine, - mărunt!
...............................
Ei sunt azi ce-i care-i droghează,
Cu speranțe, pe cei care visează,
Bazați pe speranțe, ei cutează,
Totul, doar, pe viitor mizează,
Neavând o conștiință trează,
Propria soartă și-o lezează.
.................................
Veșnic așa au fost cu pământul,
Durută ploaia și temut vântul
..............................
Veșnic așa au fost cu pământul,
Temută ploaia și durut vântul
..............................
Eu, frântură de vremuri, crestată în pământ,
Căzut pe gânduri, furat de val și dus de vânt,
Ascult mângâiat de întuneric al său/acest cânt.