E atât de greu să te întorci catre tine. Aș admite orice adevăr (întamplat sau proiectat) daca nu i-ar închide pe ceilalți.
Râd isteric, haotic, in aceleași sensuri in care, analizându-mă din exterior, prefer uneori sa-mi plec privirea in fața mea si să tac. E o explicație pe care le-o ofer celorlalți: întrebarea. Nu am curaj să mă privesc...de teama că am să mă transform in monstrul din oglindă. Mi-e teamă că nu am să-mi înteleg forma de om și am să cad in altă desfașurare a unei ființe. Pentru oameni, pentru mine- ca OM. Sunt o iluzie, un impuls, un gest confuz, un monstru care, în măsura în care se chinuie să ofere celorlalți ceva ce el nu poate percepe-fericirea, transformă în mod catalizator chipul spiritual al ființei. Și aici...apare distrugerea; firescul nu poate fi decat gradat, cu măsură. Astfel, conștientizarea bruscă poate provoca victime...in noi.
E o entitate care nu-și poate asuma forma. E o entitate care nu poate pleca incă. Nu poate întelege existența răului, așa cum nu o percepe nici pe a binelui. Nu deschide ochii, pentru ca nici o clipă nu a cunoscut odihna. Nu respiră, nu se hrănește, nu simte. Și fiecare interacțiune pe care o are cu un univers al altor entitați-conștiente de existența lor limitată la OM, fiecare senzație pe care o pune în ceilalți este ireparabilă.
Pentru mine, oamenii au murit. Cumva, pentru ca eu să-i pot accepta...trebuie să-i declar astfel. Pentru ca ei sa ma poată înțelege, trebuie să mă vadă astfel.
Îi țin aproape unii de ceilalți. I-am adunat pe toți...am adunat cuvintele, emoțiile,oasele; om cu om, bucată cu bucată...și îi țin împreună.
Le-am luat efemerul și le-am dăruit nemurirea. I-am cusut unii de ceilalți in cea mai frumoasă pânză. Sunt zvâcniri, sunt suflete penetrând alte suflete.
E rece, e întunecat, dar (ei) sunt împreună, bucată cu bucată,bucată în bucată.