A fost odată un păianjen care se puse pe țesut o pânză dintr-un fir ca de borangic - subțire, subțire, cât să să te minunezi de așa finețe de lucrătură…
Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza țesătorului - ce se osteni îndeajuns ca să poată acum să-și privească opera și pe cei ce se minunau de ea…

În sinea sa, păianjenul știa foarte bine că orice lucru perfect este sortit destrămării, fiindcă țesătorii ca el trebuiau să se depășească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toți, din asta trăia: din straiele fine la care râvneau toate muștele cu rochii ca din pânză de sac, ici colo cu străluciri de prost gust…

Și cum muștele nu se lasă prea mult așteptate, când vine vorba de a proba asemenea veșmânt străveziu, iată că sosi și prima dintre ele, aflată în căutarea unei rochii de seară, pentru cel dintâi ospăț la care i se păru că a fost invitată:

- Bună ziua, domnule Păianjen.
V-ați întrecut în măiestrie de data asta! zise ea, deși nu-și aducea aminte să-i mai fi intrat prin atelier.

- Bună ziua, doamnă.
Recunosc, mi-a ieșit mai bine decât mă așteptam…

- Aș putea proba? întrebă musca, în speranța că o să fugă imediat, cu rochia pe trup.

- Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenții rele…
Bucuros că cineva îi apreciază arta…

Dacă i-ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză-capcană…
Dar nu îi era foame - nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a țese pentru încântarea celor din jur.
Și chiar și musca asta hoață, care își tăinuia gândul, se număra printre făpturile ce-i răsplăteau, fiecare în felul ei, efortul de a crea pânze tot mai delicate…

- Da, cred că o s-o cumpăr! se hotărî musca să-l înșele.

Însă, până să-i spună păianjenul că i-o dăruiește, fiindcă el este atât de dornic să creeze o alta, aceasta o și sfâșie, în graba de a-și lua, bine îmbrăcată, zborul…