A fost odată un copac tânăr și foarte foarte nepriceput. Dintre toți copacii, numai el se usca primăvara și toamna înmugurea, ca iarna să dea câte o floare și, cu puțin noroc și un fruct.
Așa era el, un copăcel cam rebel, căruia, nu se știe de ce, ursitoarele îi preziseseră la naștere o soartă fericită.

Într-o zi, pe când își admira singura frunzuliță rămasă pe un ram, auzi glasul vântului:

- Știi unde greșești tu, pomișorule?

- Eu nu greșesc nicăieri, răspunse pomișorul, plin de îngâmfarea vârstei sale crude.

- Asta voiam să-ți spun și eu, că tu nu greșești nicăieri, zâmbi vântul și îi luă comoara de care era atât de mândru.

Supărat din cale afară, copăcelul se puse pe plâns, la lumina unei stele miloase din cer:

- Hai, nu te mai văita… Ai pierdut o frunză între atâta altele de care nu te-ai îngrijit niciodată…

- Și ce puteam să fac? Vântul îmi dorește răul mereu.

- Nu e adevărat, el doar îți pune iubirea la încercare. Dacă ai fi hrănit-o cu seva ta, ea nu s-ar fi lăsat smulsă atât de ușor… Altădată să fii mai atent…

- Mulțumesc, steluțo, zise atunci copăcelul, fericit până la rădăcină.

A doua zi, o nouă frunză, de toată frumusețea, răsări pe creanga pe care steluța își descâlci câteva fire de lumină din părul întunecat.
Și încă una, pe altă creangă… Dar pe care copăcelul o ignoră, ca și cum n-ar fi fost a lui.

- Știi unde greșești, tu, pomișorule? veni din nou vântul să-i încerce iubirea.

- Eu nu greșesc nicăieri, de data asta toată seva mea i-am dat-o ei și nu mi-o poți lua, pentru că mă iubește…

- N-aș zice că cealaltă nu te iubește și ea… râse vântul și-i smulse frunza rănita, pe care copăcelul abia atunci o văzu cât era de galbenă, de tristă și de frumoasă…

Și iar se puse pe plâns, doar, doar va veni steluța să îl aline…

- Vezi cum ești? grăi cea căreia i-ar fi plăcut să se poată prinde cândva în coroana acestui copăcel, oricât de neghiob.
Dacă ai două frunze tu hrănești cu iubirea ta numai una?

- Lasă, că mâine o să hrănesc două… promise copăcelul, neștiind că urmează a se va împlini clipa în care mugurii inimii sale se vor deschide cu toții deodată…

- Bine, zâmbi steluța, împletindu-și la oglinda apei, razele de lumină într-un coc mic și strălucitor…

A doua zi, emoționat din rădăcini până în vârf de onoarea primirii, chiar din mâinile Mamei Naturi, a celei mai pline coroane, copacul își luă în serios rolul de prinț…
În împărăția sa nici cea mai mică și mai neînsemnată frunză nu avu a se plânge…

Dimpotrivă, atunci când veni vântul să ia ce credea că i se cuvine, niciuna nu se lăsă smulsă…
Iar asta până la ivirea toamnei, când copacul, mărturisindu-și iubirea pentru fiecare, le dădea drumul să zboare în lume, iar el rămânea singur cu steluța - căreia uneori îi plăcea să vină îmbrăcată în fulg de nea.