Gheare adânci înfipte în carne pâna la os;
Focul arde mocnit. De departe întors călătorul
Atinge cu bățul jarul încins
Cu dinții din carne mușcă, sorbind
zeama care se prelinge pe trupul nins.

Adie usor, cărări șerpuind
Din munți către poale spre apus întins
Vale a plângerii, brazi falnici cinstind
Tăcerea sălbăticiunilor înfrante în desiș
Acoperite de mantia alba ce mintea le-a cuprins.

O pata neagră se desprinde de potecă
Lup singuratic prin zăpadă, urlet stins
Adulmecă mirosul de carne și de jar încins
Și umbra călătorului ce-i trezește un gând
Ce sufletul i-a măcinat și timpul a învins.

S-ar repezii să muște, să sfâșie tot trupul
În răzbunarea pribegiei, a sufletului său rănit
S-ar repezii cu bucurie să facă plecăciune
In amintirea vremurilor îngropate sub blana sa de lup
Din colțul de paine uscată, călătorul mușcă obosit.

Să sfâșie, să urle, focului să dea ocol?
Să plece departe, sus pe creastă? Dar nu.
Se așează pe cărare, neliniștea-i freamătă-n nări
Oare l-a recunoscut? E el, e lupul.
Și lucrurile parcă ar căpăta un sens.