Mă așez la o terasă mai retrasă din oraș. Mai retrasă, fiindcă nu vreau să dau ochii cu vreun cunoscut. Sunt peste poate de plictisit. Am , cu să spun, o silă de ziua de azi. Fără motiv. Așa, visceral. M-am trezit cu ea. Nu e înnorat, nu plouă, ca să am un motiv. Din contră, e un soare romantic. Dar n-am chef de nimeni, cum n-am chef nici de mine. Abia mă suport azi. Comand o apă plată și o cafea cu mult lapte. Aș avea un chef nebun să mă cert nițel cu chelnerul. Mă gândeam, cum am mai făcut-o, să cer o apă minerală plată. Și să mă pună să mă decid. Apă plată sau apă minerală. Și eu să îi arăt că sunt mai deștept ca el și să-i spun că ambele sunt ape minerale. Doar că una e cu bule și una fără bule. Că una balonează și că ailaltă nu-ți provoacă nici o senzație. Că apa minerală cu bule e precum ziua mea de azi. Dar nu fac asta. Mă las pe spate, îmi întind picioarele. Nu sunt obosit deloc, doar din plictis. Așa arată pentru mine lehamitea. În dreapta, un individ chelios. Cu ceafa mare, așa cum se poartă. Vorbește tare la mobil. Înjură pe cineva. Stabilește o întâlnire. Pesemne vrea să știm toți ce face azi. Chelnerul e mereu atent să nu-i lipsească nimic. Îi schimbă scrumiera după fiecare țigară. Þigările și le ține într-o tabachera aurie. Scuipă. Șterge scuipatul cu talpa . În față, un tip se ridică și trage un scaun unei tipe. Dau mâna. Cred că acum fac cunoștință. Înseamnă că nu se cunoșteau. E vreun business la mijloc. Sau blind date. Ea râde. El povestește ceva. Cu har, ca ea să râdă. Chelnerul vine cu meniul. După jumătate de oră le aduce câte un borș cu ardei iute și niște smântână. Tipa din stânga scrie ceva la un laptop. Apoi notează într-o agendă. Cred că sortează niște rețete culinare. O fi o gospodină perfecționistă. Ancorată în arta culinară modernă. De la tipul chelios mai răzbate o înjurătură. Un puști mă întreabă dacă scaunul de lângă mine e liber. Sunt prea sictirit ca să-i răspund. Pleacă cum a venit. Tipei cu laptopul i se alătură o alta. Citesc amândouă de pe ecran. E abia 11. Mi-e prea lene să plec. Mai stau. În starea asta, unde să mă duc? Îmi sună telefonul. Nu răspund. Nu pot vorbi. Mi-e greu să leg o frază. Chelnerul mă întreabă dacă mai doresc ceva. Dau negativ din cap. Nu vreau să cred că e o invitație la a pleca. Poate a fost gentil. Pe stradă trece un convoi funerar. Cu tot cu bocitoare. Lumea se uită curioasă. Cred că pe lumea cealaltă e un și mai mare plictis. Oare rămâi o veșnicie în poziția în care ai murit? Sau te poți mișca? Poți să îi vezi pe cei rămași și să râzi de ei? Poți să îi auzi cum vorbesc despre tine? Sau cum te-au uitat? Privindu-i pe cei doi din fața mea, mă gândesc că și întâlnirea cu moartea e tot un fel de blind date. Cer nota. Am timp să mă plictisesc o veșnicie. Mă duc să mă culc. E aproape ora 1.