dimineața asta are trup de folie albă își face loc în pat
de o parte și de alta a obrazului ei curbăm absența celuilalt aproape
involuntar aproape frenetic
îmi potrivesc palma palmei tale. între, coace un fruct de uimire
zemos transpirat
lanțurile astea s-au desprins de la sine ca un buric putrezit prea din timp
ușile astea ni s-au smuls din venele tencuite ale disperării se târăsc până
între mine și tine se trântesc la perete depărtarea e un mod de a fi la noi acasă
au mai rămas doar foliile de singurătate după care stăm
cu sufletele agățate de câte un cârlig
atârnăm așa ca pentru zvântat ni s-a scurs tot sângele toată iubirea aia de mirosul dezghețului primăvara
cu frăgezimea ei frivolă cu tot
din când în când intri gol în lumină ieși la suprafață la fel de gol
eu nu știu dacă mai e vorba de vreun ritual de curățare sau
vreun fel rudimentar de moarte
eu nu știu cum să te opresc zidul privirii mele sterpe ține obiectele la un loc te ține pe tine în loc doar cât să-mi fac loc să plec doar cât să-mi fac loc să-ți rămân
unghii de neputință în gât în călcâie în cruce

mai pe seară cerul crapă ca un ghețar în care mi-am înfipt colții de durere
din el picură suflet cu suflet tăcerile noastre suflecate până-n glezne

de azi, un anotimp de ceață și soare. mai multă lumină nu-ți pot da.