da, așa strâmbă, pe ramura dreaptă a timpului ce se agăța de graba unui cer alburiu, uitat. mă săgeta locul și spaima mea era ecoul tău, adolescentin. aș mai fi stat, așa simplu, pentru că mirosea a tine... respirațiile ți se derulau pe ritm de filozofie. le adunam lângă magia colindului împărțit cu tine. nu puteam să uit noul tău zâmbet! se micșorase și tremura pe furiș. nu puteam să uit nici noua ta privire! dulci și cuminți, ochi de Moș Crăciun... se întâmplase să-mi dau seama că, de fapt, depinzi de mine, că spaima ta se revărsa pe imnul tăcerii. aș fi vrut să-ți explic că deși suferința noastră nu mai poate sta ascunsă, nu va exploda... ne vom învăța unul pe altul, citindu-ne, ne vom iubi unul pe altul, gândindu-ne. noi ne vom construi destinul, știind că jumătățile noastre de mirare seamănă cu târziul de pe inelarul Domnului.

24 decembrie 2009, 04:11