Tocmai mă pregăteam de culcare când am auzit soneria de la ușă. Îmi iau halatul pe mine și mă îndrept spre ușă.

- Cine-i aclo, mă?

-Io-s, Ovidiu.

Prietenul meu.

- Șă ci dracu' vrei la ora asta?

(Era ora 23:30)

- Hai, dă drumu' cî ț-oi zâci.

Deschid ușa și în fața mea apare Ovidiu, cu barba lui ca de țap muntenesc pe care i se prelingea saliva în neștire și ochii-i bulbucați ca ai unui broscoi. Era parfumat rău. Se ținea cu o mână de ușă ca să nu cadă, iar în cealaltă ținea o sticlă de coniac și o sacoșă de plastic.

- Ce vrei, mă? l-am întrebat.

- Dă-ti sî intru cî ț-oi zâci, îmi spuse printre sughițuri.

M-am dat într-o parte să-i fac loc. Intră și se izbi pe un fotliu din nuiele ce-l țineam mai mult ca amintire. Fotoliul cedase sub greutatea lui și bietului Ovidiu i se cam bâlțâi creerașul în tumultul de alcool din cap când își lovi țeasta de perete. Despre scaun, ce să zic? Ãla i-a fost sfârșitul. "Adio, bunica! Acum cred că nu te mai visez noaptea." îmi spusei. Ea mni-l dete împreună cu o pernă roasă de șoareci care acum îi ține de așternut lui Grivei, câinele lui tata.

Se auzi două bătăi în perete.

Am un vecin tare exigent. Un bătrân la vre-o șaptezeci și de ani care are auzul mai bun ca al unui iepure.

- Nu-i nimic, vecinu! strigai.

Liniște. Se potoli boșorogul. "Poate o fi murit", mi-am zis. N-am avut norocul.

Îl ajut pe Ovidiu să se ridice și-l așez pe canapea. Își revenise.

- Al dracu' scaunii mai ai, mă omuli!

- Lasă-l. Dă-l în colo. Zâi cari-i problema.

- Nu-i nic. Hai sî biem un păhărel în cinstea mé. Spuse el în timp ce flutura sticla de coniac prin fața mea.

Mă așez în fața lui.

- Știi bini cî nu beu coniac.

- Eeei... stai liniștit... am șî pintru tini.

Scoase din sacoșă o doză cu bere.

- Þâni!

O iau.

- Ci-i cu atâta veselii, mă Ovidiu? Þ-o murit soacrî-ta?

- Pi dracu'! P-aia n-o ié dracu'! O sî fiu tatî!... Auz!?... Io, tatî!

Rămân mască. Pe fața lui i se vedea etuziasmul, dar tot sunt nedumerit. Pe nevastă-sa o văzusem cu puțin timp în urmă și nu părea gravidă de nici o culoare.

Desfac doza.

- Atnci, sî fiț sanatoși șî tu, șî copchilu șî mă-sa, zisei mai mult la mișto.

- Mă auz, ti chem la cumatrii, vii?

Sorbesc din bere. Cât pe ce să mă înec.

- Pi cân? mă bâlbâii eu.

De data asta chiar cred că-i nebun.

- Păi, di-abia îi gravidî în douî luni. Mai iesti ceva.

Dădu un pashar de coniac peste cap.

- Știi ci? Io am vinit la tini sî fiu sigur cî vii cî, ne, știi tu... banii... Sî fi prigatit.

- Stai liniștit c-o sî vin, îl asigur eu.

"Ce tâmpit!", îmi zisei.

- Coniac nu vrei, nu?

- Nu, nu!

Rânji.

- Mai bini așă. O sî-mi ajungî mii.

Și îi ajunse că nu-l mai ținură balamalele să se ducă acasă cu toate că stătea în cealaltă scară a blocului. Dormi la mine până dimineață când veni nevastă-sa, intuind unde îl găsește, și... pe bune, în acel moment nu aș fi vrut să fiu în locul lui nici mort. Și acum îi văd ochii-i rugători ce mă priveau cerșind o intervenție din partea mea. Mă făcui că nu-l văd. Nu de alta, dar e vai dacă intri în gura lui nevastă-sa.